După 30 de ani, despre mineri


Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă Continuă lectura

Comerț indecent


Comerț indecent

M-am dus la capelă, la o biserică de cartier, să duc flori unei soacre de cuscru vitreg. Era trecut de orele 15, zăpușeala alungase creștinii: pustiu! În laterala bisericii o ușă deschisă. Înaintez cu prudență în încăperea întunecoasă: în mijloc, un sicriu supradimensionat, acoperit de catifea neagră cu găitane; decor ireal, regal. Privesc cu mirare, doamna fusese crâșmăriță, nicidecum amiral! Nu era vorba de bani ci de sofisticare: prea somptuos, prea în stil mare!

Inima îmi bubuia, trăgându-mi frâna de mână, mintea curioasă îmi da brânci!

Curentul unduia o perdea, probabil catifea grea. Smucită brusc, ca o cortină, o neagră arătare se ivi mormăind nearticulat, încleiat, poate într-o limbă neștiută. Nu vedeam bine, dar plescăia ca din ciorbă. O rază de soare strecurată prin ușa larg deschisă, răsfrântă în sclipire de argint, îmi desluși: sorbea dintr-un pocal. Ridicând ochii, arătarea tresări, repezindu-se cu turbare. Invocă Iadul, înjură, spurcă, răsturnă un scaun, țâșni sălbatic. Spaima îmi dădu brânci în stradă: mintea încerca să priceapă, dar picioarele știau doar să fugă. Zăduful îmi lua suflul. Încă un salt, smulgând portiera, am urcat în mașină: demarez… Privind în retrovizoare, mă dumiresc: un popă, nădușind, alerga greoi, amenințând cu pumnul ca în tabloul răsculatului de la 1907. Un drac îmi ridică piciorul de pe accelerație dându-i vitezomanului speranță. Când îl simt proptit de portbagaj, o calc: 120 de cai mă smulg de sub osânda popii!

Mai merg cale de două străzi și sun:

-Finule, finule! Unde ești, pretenaș, că era să mă cotonogească părintele?!

-Păi, cică fără masă și scaune n-o îngroapă! Cică-i musai!

-Aha! S-a schimbat protocolul la înmormântare! Vezi că se vând în Piața Mare, lângă ăia cu linguri cioplite!

-Nu merge-așa! Mi-a dat adresa unui tâmplar care știe modelul!

Stabilim să ne întâlnim după ora șase p. m.

Fac un duș, mă schimb, bag gel în păr, ca să-mi schimb look-ul, și la ora fixată ajung la biserică. Trag de ușă: închis! Sun la mobil și primesc indicații; străbat curtea și găsesc câțiva bărbați la țigară. Intreb de capelă și-mi indică o ușă cam șuie. Termenul de capelă era un moft, era un fel de magazie; lume multă, fum… Dau cu ochii de mort: un bărbat foarte slab!

Puteam să jur că fusesem în urmă cu ceva ani la înmormântarea bătrânului. Acum trebuia să fie pe năsălie nevasta lui. Eram năucă, umbre nesigure lingeau mai multe capace de sicrie aliniate ca într-un shop funerar. Se bocea sincopat, strident, dar neconvingător. Cețos, greoi, damful lumânărilor părea întețit cu ardei iuți. Întorcând capul am un șoc: încă un copârșeu cu proprietarul la orizontală… Mi se înmoaie planetarele. Închid ochii, mă abțin să nu urlu, apoi îi deschid și mai văd încă unul! Coșmarul se multiplică, prin fumul puturos apare încă unul și încă unul… în total șapte! O identific pe soacra finului,  pun florile, aprind lumânările și-mi fac loc spre ușă, ciocnindu-mă de ginerele răposatei.

Am ieșit în curte… Aveam nevoie de aer!

-Ce capelă-i asta frate? A dat cu bomba-n cartier?

-A fost cel mai ieftinl ! Sub 5000 nu te primește nicăieri! Aici am găsit cu 1200! Capetele și coliva sunt incluse! – s-a scuzat el.

-Dar la cealaltă? La capela de lux, cât o fi?

-Asta-i singura! – a fost el  ferm.

L-am dus prin curte să i-o arăt. La ușa cu pricina, preotul relata unui tânăr cum i-a intrat o femeie în altar, să-i spurce sfintele taine!

Patru ani mai târziu, la priveghiul unei mătuși, aceeași îmbulzeală de mușterii: comerț horror, indecent, dar profitabil!

Povestea-i veche, antepandemică.

 

 

O derogare, două derogări…


Într-o stranie coincidență, cu excepția Australiei, țară greu încercată de incendii și a Argentinei, toate membrele grupului G20 sunt sub asediu Covid 19.
O sarabandă a informațiilor, recomandărilor urmată de negări, reinterpretări și contraziceri te fac să te întrebi ce salată de ciuperci consumă unii oficiali pandemici. Academiile lumii discută sexul Covidei, marii savanți trag cu ochiul la catrenele lui Nostradamus ducând totul în derizoriu, până și Teoria relativității lui Einstein. Trendul în afaceri nu mai este dat de cotațiile la bursă ci de rata de multiplicare a industriei videochat.
Medici, psihologi, sociologi și matematicieni abordează subiectul, individual sau în laborator, încearcând să dezlege misterul acestui inamic planetar. Este clar că autopsiile sunt cheia pentru a înțelege câmpul tactic al Covidului, dar OMS-ul se opune, alimentând teorii conspiraționiste.
De vreo 30 de ani limbajul de lemn a fost înlocuit de cel de plastic. În modă, afaceri sau politică se discută despre modele fluide și adesea discutabile. În derută, lipsite de cultură, rebuturi ale sistemului șchiop de educație, elevele își abandonează studiile sperând să devină amante de fotbaliști. Este modelul maxim de succes în viață promovat de știriștii televiziunilor autohtone, traficanți de emoții acoperiți c-o foaie de plăcintă…
Dar modele sunt multe… Pentru responsabilitatea în siguranța construcțiilor și prevenția seismică, un model de urmat este Peru. Și Covidul lansează hiturile sale. Coreea de Sud pare că gestionează exemplar sistemul medical, având și capacități de export pentru materiale de luptă covidică. Criza de sistem generată de pandemie a scos încă o dată în față modelul suedez, reper pentru pentru toleranță, educație, calitatea vieții facilitată de orientarea autorităților spre binele public. Fără panică, având încredere în autorități, suedezii au păstrat economia funcțională, restaurantele deschise, calendarul cultural și-a urmat cursul. Au pierdut bătălia în azilele de bătrâni, urmând trendul G20, dar punctează maxim la nivel economic.
Pe noi, tunurile trase de profitorii pandemici ocrotiți de cururi înalte ne aduce în discuție ca antimodel, la fel și Șparanghelionul. În țara-pușcărie înghesuiala de la aeroportul din Cluj s-a făcut cu derogare înaltă, dar neasumată.
Vă amintiți ce emoție s-a stârnit când domnul Raed Arafat a jurat pe Constituție, refuzând și Biblia și Coranul?
După ce 1200 de români, victime ale pandemiei, nu musai ale virusului, au fost îngropați goi, în doi saci de plastic, cu participarea a opt persoane dintre care unul a fost preotul, altul dascălul, în cazul mitropolitului Pimen s-a făcut încă o derogare, de peste 1000 de persoane.
Acum aflăm din gura domnului Raed Arafat că pentru dulăi nu există Constituție!
„Este solicitarea personală a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. E foarte greu să refuzi când e vorba de așa ceva…”
Ei bine, în timp ce televiziunile vă țin ocupați cu Marghioala de la Clejani, eu vă dau o știre care să vă pună pe gânduri: grupul de Fb de peste 5600 de persoane cu numele ”Susțin Raed Arafat” și-a schimbat numele în ”Jos dictatura sanitară!”

Grup Raed

De unde mai furăm?


De unde mai furăm? Coronacash 2020

Se pare că aceasta este întrebarea ce-i frământă permanent pe politicieni, păpușarii care ne afundă vârtos în crize cu repetiţie.

Am găsit o schiță în blog, nepublicată în 2011. Dar, întrebarea din titlu, de unde furăm, este foarte actuală, li se asortează tuturor celor ajunși la clape. Astăzi, în 2020, ni s-a servit o criză beton cu Covidul cel nou. Eu am botezat-o Coronacash. La semnalul BNR-ului, că românii s-au relaxat și au pus un ban deoparte, politicienii au clocit o ordonanță cu amenzi de 4200 de euro, aplicate voios băbuțelor cu pensia de 150 de euro. Adică dacă tot scapă de Covid, să le crape inima de la amenzi, să ne facem și noi planul la decese coronacash, că am ajuns codașii Ioropei! 

Astăzi, CCR-ul le-a arătat cartonașul galben guvernanților și a declarat ordonanța neconstituțională. Dar, cine-a plătit, are de luptat în instanțe pentru recuperarea banilor. La cele 200.000 de procese anuale ce sufoacă instanțele, se vor adăuga cele 300.000 pentru anularea amenzilor.

Mai jos, vechiul articol, să vedeți cum se ciordea din buzunarul românului în urmă cu nouă ani.

Croind legi halucinante, în 21 de ani politicienii au pus la punct o maşină performantă de spoliat populaţia. Ca să ţină în viaţă CET-urile falimentare dar excelente surse de jefuit bani publici, doi bondari parlamentari, nu le-am reţinut numele şi nici nu-mi bat capul să-i caut pe net, vor să impună o taxă pe centralele de apartament. Borbely bate din pinteni bucuros, arătând că-i musai, că vrea şi UE o astfel de taxă, pedeapsă pentru cei ce au posibilitatea să-şi ia căldura centralizat dar îndrăznesc să plătească doar cât consumă prin centralele proprii.

Nici Senatul nu şomează, pe pledoaria lui Borbely, un ministru tot mai greţos, scoate la interval altă alba-neagra cu taxa auto ca să-i jumulească şi pe cei care au cumpărat maşini înainte de 2007. Taxe retroactive după patru ani? Este ilegal, imoral dar perfect asortat lăcomiei guvernanţilor!

Să plătească fraierii biruri vechi şi noi pentru forfetarele lor, pentru indemnizaţiile de şedinţe- şedinţe la care chiulesc voios- pentru lefuri babane, vile, maşini, curve de lux şi vacanţe exotice.

Am oprit maşina la Hanu Conachi şi am cumpărat pere şi struguri de la un ţăran. Avea o găleată cu pere cu mănerul rupt.

Îl tachinez:

-Lasă bre, ce să dai bani pe altă găleată, că vine campania electorală şi vă aduc ăştia găletuşe nou-nouţe de toate culorile!

-Pe primar îl votez iar, că-i merge bibilica şi ţine cu satu’ da’ când or veni lupii ceia cu blană de oaie cu autobuzele ca să ne mânjească cu un kil de undelemn şi-un carici, să ne prostească să le dăm voturile îi dăm pă Siret.

Brăila, orașul lui Panait Istrati și al lui Terente


Fix în urmă c-un veac, teroarea, amplificată exponențial de presa mondială, în goană după senzațional și de interesele liberalilor aflați la cârma țării, a devalizat bugetul public, ținând armata în bălți și pe străzile Brăilei vreme de șapte ani. Nu Covidul era inamicul public ci banditul Terente.

Un fragment din romanul ”Terente – zodia zmeilor”, (Editura Torent Press, autor Doina Popescu-Brăila ISBN 978-606-94109-2-9) prezintă orașul devenit teatru de război:

Dar, cum Brăila a fost mereu orașul măririlor și decăderilor, steaua luminoasă a eroului nostru fu astupată de nori grei. Idolii sunt de sticlă și se sparg, statuile sunt acoperite cu găinaț de porumbei, zeul cel nou alungă vechii zei… Oamenilor le-a fost hărăzită uitarea, ca un dar ori ca un blestem! Dacă inimile femeilor din urbe băteau năvalnic pentru chipeșul profesor, Velarul concurând cu nonșalanță o sumă de burlaci notabili din cartierul Poligon, într-o zi fu dat uitării. Pur și simplu, se întâmplă! Așa cum uiți o valiză într-o gară, o umbrelă la cafenea, o gazetă la frizer… Sau ca atunci când privești după comete și nu mai observi motanul care se răsfață la picioarele tale! Opera italiană, opera franceză, Lirique, Trianon și Teatrul Bufonilor din Paris, trupele autohtone de teatru Constantin Tănase, Mihail Pascaly, Fani Tardini, Iorgu și Costache Caragiale, Matei Millo, Aristizza Romanescu, când puneau în scenă o piesă, premiera veneau s-o joace în orașul de la Dunăre. La Brăila se stabilea de trece au ba! Dacă actorii erau aplaudați, piesa intra în repertoriul trupei și se juca la București sau în turneu, în toate orașele unde teatrul era iubit. Dacă piesa era huiduită, murea pe scena brăileană, fără să se mai joace vreodată. Brăila și-a croit legenda unui mare podium, ca să te-nalți în lumina reflectoarelor ori să pieri! Brăila! Cine învaţă să-i asculte salcâmii sunători, acompaniați de pocnetul castanelor pe legendarele bulevarde ori jocul vânturilor pe chei, printre babale, ori în vârtejuri rătăcite printre magaziile din port, poate va prinde și miezul extraordinarelor poveşti, şi spusele oamenilor de la noi. Bătrânii oraşului zic că aici ar fi fost Pământul Făgăduinţei. Și, cum să nu-i crezi, când atâta şir de popoare şi-a legat destinul de aceste locuri: turcafleţi, greci, armeni, ovrei, lipoveni, sârbi, bulgari, ucrainieni, tătari, machidoni, leşi, aristocrați bizantini. Călătorind zvonul că pe aici se plimbă câinii cu covrigi în coadă, nemţi, austrieci, unguri, italieni, englezi şi… câţi alţii, și-au luat nevoile și nădejdile drept bagaj, debarcând în portul Brăilei, în goana după chilipir. Bărăganul mănos şi Dunărea, cu generozitate de boieroaică, i-a hrănit pe toţi fără să-i pese, nici unuia nici celuilalt, de-s albei ori tuciurii, creştini, păgâni ori tăiaţi împrejur. Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit… Având grația unei volute de cariatidă și vigoarea ce-a făcut-o să renască iar și iar, de-a lungul istoriei a fost nodul ce a ținut strâns Orientul de Occident, un Turn Babel, o Arcă a lui Noe, o Pasăre Phoenix… La răspântie de imperii, arsă mereu și mereu reconstruită, prin foc a fost purificată și nu nimicită!
Arcele bulevardelor brăilene, desenate cu rigoare matematică, ascund secretele somptuoaselor case de armatori: povești de iubire, gelozie, trădare ori ruină. Cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întâmplător, o mică parte din bogăţia legendelor și clocotul portului dunărean. Armatori, misiți, cherestegii, comersanți, agenți de navlosire și Pescăriile Statului progresau, sporind fala portului și prosperitatea tânărului regat al României Mari. Din sudoarea hamalilor, temuții cuțitari ce opinteau cu sacul de grâu pe cheiul Brăilei, încărcând ori descărcând câte 80 de vapoare zilnic, în întâiul port românesc de export, țâșneau valutele spre vistieria patriei. Hamalii încărcau grâul în saci pe care-i purtau pe umăr. Ca să nu risipească conținutul, sacul trebuia țesut la gură cu mare viteză și meșteșug desăvârșit, astfel că se ajutau de sfoară și cuțit. Sfârșitul zilei îi găsea proptiți în cârciumile din port ori, ca al doilea popas, în cele din mahalale. Sub aburii rachiului, din orgolii ori pricini mărunte, cuțitul scăpa iute între coastele tovarășului de băutură. Și cine n-a auzit despre cuțitari ori despre Brăilița, acest cartier căreia bătrânii îi ziceau Brăila dezmierdată? Niciun băiat din oraș ori din alte cartiere nu se aventura pentru vreo fată dincolo de podul Brăiliței fiindcă, era știut! – nu scăpa cu viață… Dar Brăila, locul unde se vindea și se cumpăra orice, oraș modern și cosmopolit, cu silozurile sale gigantice, cu cheiul și danele unde Anghel Saligny folosise în premieră mondială betonul armat, unde se încărca ori descărca zilnic câte o sută de mii de căruțe și 1.500 de vagoane, cu viața artistică clocotitoare ce răzbătea din teatrele sale, cu femeile sale frumoase și iuți, cu oamenii sclipitori ce i-a dăruit nației, astupa barbara încleștare de cuțite! Mitropolia de Rit Vechi, biserica evanghelică, calvină, mozaică, bulgărească, catolică, armenească, biserica Sfinţii Arhangheli, Catedrala Elenă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul teatrului Rally, Marele Hotel Francez, Grădina Mare cu Ceasul Floral și vestitul Castel de Apă ori Faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii de seducţie ai urbei. Nații de diferite confesiuni au găsit aici o nouă patrie, au conviețuit în pace și bună înțelegere; cât ai străbate țara, nicăieri n-o să întâlnești mai multe proverbe ca aici.
Poți să te cerți cu neamurile, dar nu cu vecinii!-spuneau bătrânii și vorba veche se făcuse lege în oraș. Dar fiecare nație, după pravila adusă din țara ei, a rămas zăvorâtă în dogme, cutume, tradiții, obiceiuri și prejudecăți. Dând culoare și strălucire locului, l-au limpezit cu lacrimi, căci toate diferențele dintre seminții s-au dovedit potrivnice dragostei. Brăilei i s-a dus vestea prin iubirile pătimașe, imposibile, uneori sfârșite în Dunăre, alteori în juvăț ori lovituri de cuțit. Un evreu se întâmpla să iubească o româncă, stârnind împotrivirea neamurilor ori o armeancă pica cu tronc unui italian într-un amor fără viitor, ori un grec bogat din Poligon se prăpădea după o lipoveancă săracă din Comorofca, mezalianțe imposibile, război între familii, dragoste plătită cu suspine și sânge. Romeo și Julieta s-au tot reîncarnat la Brăila sub același cer vitreg, jucând aceeași piesă sub mii și mii de chipuri, destine tragice, nedrepte și adesea anonime. Piesa Take, Ianke și Cadâr s-a derulat, viu, concret și dureros printre negustorii urbei, în toate combinațiile posibile nu cu trei, ci cu optsprezece nații. Hohotul de râs a răzbătut peste năduful năpăstuiților amorezi, umorul cicatrizând răni dureroase. Bărbații și-au găsit refugiul în sutele de bordeluri, o afacere la fel de profitabilă precum exportul de grâne; la Tanti Elvira, amorul se revendica a fi a opta artă. Așa se face că, măcar în componenta ei feminină, Brăila era pregătită pentru intrarea în scenă a lui Terente! Urbea dunăreană s-a împodobit cu pădure de coarne și așa începe povestea: cerbii orașului s-au transformat în vânători!

Covidul, Vidma și turbinca


Pe 1 Aprilie 1878, Ion Creangă publica în revista Convorbiri Literare, năzdrăvana poveste, Ivan Turbincă.
Atenție, în contextul Cocovirusului, povestea revine în actualitate cu sensuri adânci.
Întors din război, Ivan dăruiește celor doi cerșetori, aflați la capetele unui pod, singurele două carboave ce le avea asupra sa. Filotimia lui îi mișcă inima lui Dumnezeu, căci el era deghizat în primul cerșetor, cel de-al doilea fiind Sfântul Petru, și se oferă să-i facă rusului un hatâr. Ghidușul Ivan nu dă în lăcomie, cerând doar ca turbinca lui să devină temniță la purtător pentru oricine nu-i este pe plac. Cu așa armă strategică bagă spaima-n draci, îl trage de barbă pe Scaraoțchi, devine invincibil…
Generos Creangă cu aliatul… Să nu uităm scrisoarea Marelui Duce Nicolai către principele Carol: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești…”
Dar să revenim la poveste:
Ivan nu deprinsese încă năravul ceasurilor, căutând doar tabacioc, vodcă, lăutari și femei. Pentru că nu le găsește în Rai, se cazează vremelnic în Iad unde află belșugul. Turbinca lui Ivan bagă boala-n draci și doar Talpa Iadului, cu o psihologie brici, speculează rutina soldatului. Muma dracilor confecționează o darabană dintr-o piele de câine întinsă peste o putinică și, la auzul trâmbiței ostășești, muscalul se lasă ademenit. Pierzând huzurul Iadului, pleacă la Poarta Raiului să se pună în slujba lui Dumnezeu.
În audiență la Atotputernicul, se înființă însăși Moartea, evident, pe persoană fizică.
-Pașol na turbinca, Vidma! – poruncește el hâdei, apoi merge la Dumnezeu.
„— Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la Poarta Raiului de multă vreme. Și acum vine Moartea și întreabă ce mai porunciți.

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, așa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Și, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!

Moartea, atunci, pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.”
După 142 de ani, povestea lui Creangă revine în actualitate cu adânci semnificații… geopolitice și geostrategice.
Și dacă cele două carboave v-au dat frisoane, ca să nu vă scadă imunitatea, înlocuiți, pur și simplu, cu parai, coco, yoani, lire sterline sau ruble!
Iar Vidma, s-a învârtoșat, mănâncă pădure tânără cu colți din oțel austriac, dar mușcă și din bunicii noștri.

Vine lupul! Nu vine lupul!


Mama mai are două luni ca să bifeze 81 de ani. De câte ori revin în oraș o duc în satul ei, să vadă Siretul, să se plimbe pe izlaz. Apoi mergem la Dunăre sau în Grădina Mare; o provoc la povești. Se bucură să dea cu piciorul într-o minge, dacă îi iese în cale. Obosește repede. Parcă ieri avea 39 de ani. Dacă n-am cum s-o vizitez, o sun. De când am schimbat abonamentele, vechiul telefon n-a mai fost compatibil. Cu cel nou se descurcă doar să răspundă. Sunt prea multe operațiuni, meniul este complicat, nu reușește să mai apeleze. O sun eu de câteva ori pe zi. Uneori trebăluiește și nu-l aude. Insist până mă asigur că este bine. O mai întreb de rude, o mai întreb din copilărie, despre bunici. Gătește, spală, deretică… N-a mâncat niciodată mezeluri, conserve, nu s-a lăsat păcălită de Vegeta sau Delikat. Este tot mai slăbită, dar ține pasul. Îi iau Bilobil, vitamine, miere de albine, ciocolată neagră, mici răsfățuri pe care nu și le permite din pensia ei de 840 de lei. S-a inundat arhiva, ghinion, și nu i s-a putut reconstitui vechimea. Nici acte din vremea refugiului nu mai are, alt ghinion, alt drept de care n-a putut beneficia.

Pe 18 martie era tot mai slăbită. Aproape nu i-am recunoscut vocea. Am discutat cu ea, am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă în hohote. I-am spus că am sunat-o și pe doamna profesoară Vânătoru, să mă asigur că este bine, și pe cumnatul ei, oltean, să mă asigur că are cine să-i facă piața. Brusc, a răsucit discuția:

 – Doar lămâile cu miere mi-au mai dat puțină putere. Dar azi am terminat ultima lămâie și m-am dus la Penny, să-mi mai iau câteva.

Am încremenit.

– Cum?  Ai ieșit din casă? Tu, care ești atât de deșteaptă? Tu, care mănânci sănătos și citești toate prospectele la medicamente?

Am certat-o în câteva reprize, apoi am încercat să înțeleg… Trei zile de discuții lungi la capătul cărora frânturi de vorbe, gânduri șoptite, m-au luminat. Este ca atunci când strigi de prea multe ori că vine lupul, iar când fiara este în târlă nu mai crede nimeni. Atunci  când un scriitor este transformat de presă în asasin odios printr-o manipulare diabolică, apoi dezmințirile se fac subțirel și pe alocuri, când copilul tău este terfelit de o haită și intelectualii tac și politicienii tac, ei bine, totul pare o altă manipulare, perdea de fum pentru folosul cuiva. Da, oameni buni: de la plecarea elicopterului de pe CC, agenda politicienilor a fost diferită de a poporului, presa a strigat de prea multe ori: vine lupul! Acesta este motivul pentru care bătrânii ies pe străzi!

Nu dați cu pietre în bătrâni


Bunicii noștri ies pe străzi. Tot internetul s-a întors împotriva lor. Avem încă un război români contra români! Dar dacă n-au mașină ca să-și umple cămara cu baxuri de conserve și făină? Dar dacă au o pensie de 840 de lei din care trebuie să întindă o lună întreagă și-și cumpără câte o pâine, câte două ouă? Dar dacă n-au internet și s-au săturat de manipulările de la tv, preferând să citească? Dar dacă fac economie la curent, pur și simplu și habar n-au cu ce coșmar se confruntă planeta? Sau dacă ies pe stradă doar ca să se informeze și să înțeleagă grozăvia aproape livrescă pe care o trăim?  Dar dacă ei înțeleg doar războaiele pe care le-au apucat, cu lupta la baionetă și glonțul care mușca dureros și concret? Dar dacă le explici mereu și ei uită mereu? Dacă n-au bani pentru lista lungă de medicamente, prescrisă lunar?Ne-au făcut, ne-au crescut și ne-au mângâiat când am fost mici, când eram înspăimântați de pojar sau de o banală injecție… Să le fim aproape, să le spunem o vorbă bună și să nu uităm că viața este un drum cu sens unic! Tinerețea nu este veșnică și secretul nemuririi nu se află la un like distanță! Ce oferim acum, vom primi și noi! Ajutați cât puteți și fiți mai îngăduitori! Sunați-vă prietenii și rudele în vârstă! Explicați-le că este vital, și pentru ei, și pentru noi, să stea în casă! Vă doresc ceasuri bune!

CRIZA DE HÂRTIE IGIENICĂ


 

Fragmentul este dintr-un roman în curs de apariție. Criza coronavirusului suprapune realități noi în matrițele vechilor coșmaruri. Cortina de fier a fost înlocuită de Războiul hibrid. Unde ne sunt prietenii, care ne sunt dușmanii? Nu avem prieteni, fiindcă statele nu au prieteni ci doar interese.  Iar dușmanii sunt adesea sub steag fals, lupi pragmatici purtând blăniță de mioare. Textul este prea scurt pentru luminări geopolitice, dar suficient pentru un zâmbet.

Magazinele erau goale, doar creveții vietnamezi, conservele de pește și borcanele cu tocăniță de legume cârpeau decorul precar al noii orânduiri în plin faliment. Primele dispăruseră produsele de export, dar nici bunurile de strictă necesitate nu erau de găsit. Ambalajele erau tipărite neglijent, din carton reciclat. Nici hârtia igienică nu mai era o prioritate. Cea fină, pentru cururi înalte, se distribuia doar prin magazinele partidului. Pentru gloată se producea un fel de glaspapir din hârtie reciclată.

    Tanti Dana nu se putea acomoda cu muncitorescul curpapir abraziv, brevetând o soluție alternativă: un burețel grosuț de la un bigudiu tip sarma, pe care-l spăla temeinic și-și păstra în soluție de apă cu bicarbonat. După o săptămână de utilizare îl arunca, băgând în circuit altul nou. Mândră de invenția ei, se mai lăuda cu discreție pe la cucoanele pe care le frecventa ori pe la iubuțeii ei care cădeau pe spate de admirație. Unii îi cereau să le confecționeze și lor un ștergător de popou.   

     Dar bucuriile nu țin mult și la un moment dat, un doctor ungur, pe care-l cunoscuse la băi, se arătă consternat de multiplicatorul de microbi inventat de tanti. După o predică umilitoare, o evită fățiș până la sfârșitul sejurului.

     Pagubă-n ciuperci! Erau destui bărbați veniți la stațiune pentru agrement. Până seara, tanti își făcu un nou agațament, un inginer moldovean, hâtru și fericit c-a evadat singur de acasă.

     În dimineața următoare, ungurul îl abordă la barul hotelului pe noul drăguț, atenționându-l pe respectivul că madam face la peruche dubios piurețel.

     Barmanița, care era singură cu cei doi și-i ciupise substanțial la notă, se simți ofensată și-l plesni pe doctor c-o tavă în cap. Noroc că tava era din plastic și se crăpă fără să-i provoace victimei daune substanțiale.

    –Deșteptul cedează! – decretă fata, aruncând cioburile la coș.

    Tanti Dana apăru pe scena de final, fără să știe ce-a pierdut.

    –Cioburile aduc noroc! – profeți și inginerul, care o luă pe tanti la braț. În drum spre izvoarele de unde-și luau rația de romantism și sănătate, îi povesti amuzat incidentul dintre ungur și barmaniță.

    Întoarsă de la stațiune, tanti renunță cu părere de rău la piurețel, dar o salvă un alt iubit, nea Vladimir, linotipist la tipografie. Acesta-i aducea câte un teanc de ziare, tăindu-le meticulos la format optim. Mulțumită de noua soluție o puse în practică cu entuziasm, până de trezi cu niște mâncărimi în zona sensibilă. Cum era vedetă în oraș, se deplasă la București pentru compromițătorul consult.

      Belea! Făcuse o alergie la tușul tipografic care conținea mercur!

     Doctorul din București îi sugeră o soluție infailibilă: un burețel spălat conștiincios după fiecare utilizare și păstrat într-un borcan de bicarbonat!

    –Să mori, tu, doctore?– îl bruscă ea, convinsă că povestea ei s-a propagat de la ungurul gură spartă și că medicul își bătea joc de ea.

 

Radio Erevan răspunde


Uimit de recentele evenimente de pe bulevardul Dinicu Golescu, în care un grup consistent de romi au atacat o scriitoare, un ascultător a sunat la Radio Erevan să întrebe de ce cetățeni de etnie romă, majoritatea posesori de bemveu mânca-ți-aș, n-au știut că până la înmatricularea definitivă, o mașină primește numere provizorii de culoare roșie!

Cică ăștia le fură gata înmatriculate, cu numere negre!

Freamăt la Capșa lui Camil


Freamăt la  CAPȘA[1]

Fragment din romanul ”Terente-Zodia zmeilor”

Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă, să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

De peste patru ani ziarele din țară ori din lume își sporeau câștigurile pe spatele banditului lipovean numit regele bălților ori voievod peste stufărișuri.

     Aceeași sete de senzațional și aceleași hiene de presă acționau la fel, pe toate meridianele. The New York Times, Daily Mail, Corierre della sera ori ziarele pariziene, ori de câte ori le scădea tirajul, trimiteau reporteri în România, îndeosebi la Brăila, să afle picanterii la fața locului, să-și incite abonații cu isprăvile teribile ale faimosului bandit român, acest nou Rasputin care uimise lumea prin îndrăzneala și virilitatea lui.

 La Capșa, în aerul străveziu de țigară, amestecat cu parfumuri subtile, obișnuiții casei beau marghiloman sau cafele turcești în felegene[2], răsfoind gazetele.

Provincialii, deși aveau acea cutezanță dată de o anume greutate a pungii, erau reperați de ochii versați ai chelnerilor. Emoția de-a călca peste pașii lui Caragiale ori Eminescu, fără intenția ori putința de a-i astupa, îi ținea stingheri, pe marginea scaunelor, ca și când, dacă ar fi șezut mai pe mijloc, ar fi nimerit pe tăciuni încinși ori în vreo nevăzută pioneză.

Pe prima pagină la Universul, la Dimineața, ca și pe buzele tuturor, era același nume: Terente!

Gramofonul cânta în surdină valsuri vieneze. Pendula de podea vestea că-s ceasurile nouă și jumătate. La masa din dreapta intrării își citea gazetele un bărbat feciorelnic la trup, puțin adus de umeri. Virând puțin pe stânga, ședea într-o postură nonșalantă pe scaun, dovedind o veche obișnuință de-a frecventa localul. Avea ochi mici, scrutători și-o privire albastră, limpede, ce-i asigura succesul imediat la femei. Sorbea din cafea ca de obicei, cu gesturi scurte, sacadate, nervoase. Obișnuiții localului recunoșteau în persoana lui pe scriitorul Camil Petrescu. Cucoanele obișnuiau să zică despre el că, să fi fost mai înalt, ar fi câștigat renumele de cel mai chipeș burlac din București. Abia atingând un metru și jumătate, suferea în secret de calicia naturii. Obrăznicăturilor ce încercau să-l privească de sus, le replica că acolo unde alții se cocoață pe portofel, el se înalță pe talent. Înalt ca bradul și prost ca gardul!– era expresia lui favorită.

În isteria generală, creată în jurul banditului din bălți, părea că scriitorul, curios din fire și interesat de tot și de toate, de această dată era singurul neinteresat de subiect.

Un ofițer de grăniceri impunător, cu păr negru, cizme corect lustruite și lanț de aur ce-i trăda un ceas de buzunar valoros, se opri în dreptul mesei sale:

–Îmi dați voe, domnule?- ceru apăsat permisiunea să se așeze.

Literatul acceptă cu o ușoară înclinare a capului.

Din fericire, ofițerul avea glasul sonor și vorba răspicată, astfel că scriitorul, rămas surd din război, reuși să poarte o conversație fără să se enerveze. Majoritatea cunoscuților îl torturau, vorbind șoptit și, faptul că nu-i auzea și nu putea să intre în duelul replicilor îl isteriza. Era o lume a șoaptelor, a aluziilor slobozite discret, din vârful buzelor; imposibilitatea de a le recepta îl scotea din minți.

–Mare noroc avem că banditul își face mendrele între Brăila și Tulcea și nu dă iama și în coconetul bucureștean. Nicio femee onorabilă nu ar mai putea ieși pe strade!- rosti ofițerul.

–Domnule! Te rog să mă cruți! Putem vorbi despre orice, în afară de acest oribil specimen! Se cheltuiește atâta energie pentru înălțarea acestui ins dezgustător… Decât să aflu mistificări și parabole deșănțate despre acest primitiv, prefer a ceti un volum de literatură…

–Vă dau dreptate, domnule! Fiind ofițer la grăniceri, cu însărcinări direct legate de caz, eu pot să vă confirm că multe dintre articolele de presă sunt simple scorneli, ori chiar minciuni sfruntate! Dar, cu cât sunt mai exagerate ori mai nerușinate, cu atât mai vârtos se învârt tiparnițele la jurnale! A tipări ziare cu Tirenti pe prima pagină este același lucru cu a tipări bancnote! Valută forte!

–Aceasta mă enervează și mai tare! Măcelul răzbelului a fost astupat de nerozii, eroii de eri zac uitați în țărâna patriei nerecunoscătoare…

–Adevărat, domnule! – confirmă solemn ofițerul.

–Dacă nu avem bătăi de flori la Șosea ori alte frivolități mic-burgheze, scuturăm bandiții de păcate, transformându-i în răsfățații momentului. Să deschizi o gazetă pariziană și, cetind despre România, în loc să găsești detalii despre certele valori ale patriei, despre marii noștri romancieri, de pildă, toți scriu despre un brigand ce necinstește casele cetățenilor. Fleacuri, fleacuri

Ofițerul zâmbi pe furiș. Era cunoscută nemulțumirea romancierului pentru palida recunoaștere a meritelor sale, pentru câștigurile infime și incerte din scris, el văzându-se ca pe cel mai important scriitor în viață. O tânără scriitoare, din șirul lung al pătimașelor lui iubite, îl vedea ca pe un soare, așa cum se vedea și el de altfel; dar această satisfacție era prea măruntă pentru orgoliul lui.

–Dacă sunteți interesat să scrieți un roman despre Tirenti, prin funcția pe care o dețin, lucrând zi de zi la caz, je peux vous donner des informations de première main. L’information chaude, naturellement[3]

–Domnule ofițer! Regret că, deși am discutat îndelung, nu m-am făcut pe deplin înțeles! Îl detest pe acest individ din rărunchi și orice discuțiune legată de numele lui o consider agasantă și trivială!

–Dar acest roman se va vinde ca pâinea caldă și dumneata te vei îmbogăți pe loc! Tirenti-Noul Rasputin! Un noroc pentru orice scriitor!

Nu poți face sită de mătase din păr de câine!– zicea un sergent pe front. Literalmente, nu mă pot imagina șezând la birăul meu și scriind despre machinațiunile acestui tâlhar de sentimente, Don Juan de stufăriș sau cum i-o fi mai zicând presa de scandal! Departe de intențiile și pretențiile mele de-a cuprinde acest subiect frivol între copertele unui roman; ar însemna să-l iau în serios și să-l girez cu autoritatea mea!

–Sunteți liber să vă alegeți subiectele, dar substratul afacerii este complex și incitant. Dumneata, mare scriitor, te zbați în lipsuri și neajunsuri, iei totul pe cont propriu și pe risc propriu, așa cum se zvonește că intenționezi să procedezi cu viitoarea dumitale gazetă, Cetatea literară! Ori statul pune la bătaie sume amețitoare, carevasăzică peste un milion de lei[4] până la acest moment, supt pretextul prinderii lui Tirenti. Înțelegi dumneata de ce se pun atâtea machinațiuni în cârca banditului? Așadar, capii armiei române au găsit ciolan gros și rod cu folos. Banii se scurg hoțește, jucându-se prin casinouri și plimbând amante la Paris, apoi totul se trece în contul lui Tirenti. Știi dumneata bunăoară cum se hrănesc poterele alcătuite din jăndari, infanteriști, grăniceri și oameni ai Siguranței, Poliției ori ai Marinei Militare? Numai în satul Carcaliu s-au rechiziționat câte două găini grase din fiecare gospodărie, iar cârciumarilor li s-a luat vinul fără plată pentru îndestularea până la beție a oamenilor statului, în timp ce banii se cheltuiesc pe cărți poștale cu fotografia lui Tirenti. 2.000 de lei a încasat fotograful Klein pentru 200 de cărți poștale, adică exact suma cu care s-ar fi putut cumpăra 400 de pâini ori 200 de litri de benzină.[5] Deși s-a cheltuit o sumă colosală, nu se știe cum, pentru hrana trupelor de urmărire, mii de pâini s-au luat de la brutarii brăileni pe bonuri de mână, semnate de șeful Siguranței, Guță Dumitrescu. Bieții brutari au adunat câte un sertar plin de bonuri, dar n-au văzut nici măcar o para. La fel stă treaba cu achiziția, pe bonuri, de zahăr, untdelemn, slănină, funii, gaz ori catran și nici acești negustori păgubiți nu întrevăd vreo speranță ca statul să le astupe paguba. S-au făcut discuții și s-au pus mari speranțe în urmărirea din aer a bălților. Planul a fost aplaudat ca genial, astfel că a fost adus sublocotenentul Frumosu cu aeroplanul. Entuziasmul a fost maxim și autoritățile militare îl vedeau gata prins, anunțând gazetele că este chestiune de ore ca banditul să fie capturat. Dar după un raid, ce să vezi, aparatul de zbor s-a defectat, optimismul a zburat. S-au pus în joc 1.620.000 de lei pentru prinderea lui Tirenti, sumă cu care echipezi o armată întreagă. Dar unde curg banii? Urmărirea se face cu bărci, motoare și șalupe rechiziționate de la pescari ori de la Pescăriile Statului. Marina Militară a adus pentru urmărire vasul Maican și două șalupe, dar stau trase la mal, la Liman, fără combustibil.

La Carcaliu au fost rechiziționate 200 de bărci și lotci de la săteni, blocând activitatea de pescuit și ducând satul în foamete și sărăcie. Alte 40 de bărci au fost luate de la Dăieni și Ghizdărești. Pe malul stâng de la Arapu și Ghecet și pe malul drept al canalului Măcin de la Ghecet la Ostrov se patrulează doar cu două-trei șalupe ale statului, în rest cu lotci și șalupe rechiziționate. Jean Matzukis, cel ce are casa pe bulevardul Cuza, colț cu bulevardul Sânta Măria a fost solicitat și el cu vasul său să dea o mână de ajutor. Având prieteni suspuși la comenduire, el primește de cinci ori mai mult carburant decât consumă. Să vedem cât îl mai ține curajul: Tirenti i-a trimis o scrisoare să-l mai domolească.

Revizorii de la Pescării nici nu mai vor să audă de rechiziții. Interesul lor este să-și scoață pâinea din pescuit, nu să-i plimbe pe acești soldați de vodevil. Îmbrăcați ca niște turiști, cu binocluri de teatru pe piept ori ca actorii de cinema, acești diletanți nu vor prinde pe Tirenti!

–Dacă poți dovedi aceste fapte, subiectul devine interesant…

–Pot! Și încă ceva… Ca să demonstreze că nu toacă atâta amar de bani în zadar, polițiștii tot arestează câte un Tirenti. Întâi, au luat, unul câte unul pe cei trei pescari din Carcaliu ce poartă numele fugarului. Găsind că nu-s destul de îndrăzneți ori șmecheroși, au priceput c-au săltat persoana greșită, dar lăcomia de trofee i-a întărâtat pe comandanți să-i mai ție priponiți câteva zile. Apoi, au decis să-i aresteze chiar pe toți purtătorii numelui Tirenti. Așa l-a luat și pe un pescar din Piscul Brăilei. Dezamăgiți că nici acesta nu se potrivea banditului, l-au luat pe Ghiorghi Tirenti, cofetarul din strada Ștefan cel Mare. Înțelegând confuziunea, bietul cofetar și-a lăsat nădragii în vine, să arate că mădularul lui este croit cu mare calicie, așa că n-ar putea să facă vitejiile adevăratului Tirenti. Hotărâți, polițiștii i-au pus cătușele, încarcerându-l alături de alți șapte. Nelecuiți după atâtea confuziuni, le-a cășunat pe un călător din Basarabia, vinovat că purta același nume cu proscrisul. Sărăcia din izmenele acestuia i-a adus scăparea după două săptămâni de carceră.

     –Dar de ce a durat atât să-l slobozească?

–Nu cunosc… Poate nu erau hotărâți dacă, din comisia de evaluare, trebuie să facă parte anatomiști, geometri ori nevestele de seamă din urbe…

–Ai umor, domnule… Poate ar trebui să scrii dumneata cartea… Alte isprăvi nostime mai cunoști?

     –Cea mai năstrușnică operațiune a fost într-o seară, când după mai multe zile de patrulare, o șalupă a Marinei militare l-a arestat pe adevăratul urmărit. Întâlnind o barcă cu țivili, a fost identificat fără greș fiorosul bandit. După mai multe ore de anchetă, s-a stabilit că arestatul era chiar comisarul de Siguranță Mișu Stoenescu[6].

Brusc, licărul din priviri se stinse și scriitorul redeveni posac:

–Dar, m-am jurat să nu scriu nici măcar un rând pe acest subiect în Universul literar! Sunt om de cuvânt și nu voi scrie! Terentiada a devenit o psihoză națională! Se doboară păduri și se risipesc sute de vedre de cerneală pentru a înălța acest individ odios! Bate deja de ceasurile unsprezece! Mai e puțin și se face de prânz. Sunt dezolat, dar trebuie să plec! Sunt așteptat la teatru. Te salut, domnule ofițer!

–Am onoarea, domnule scriitor! – salută grănicerul milităros, ridicându-se și pocnind călcâiele.

Chelnerul încasă nota meseanului ce tocmai se îndepărta și se băgă în vorbă:

–Vă puteți regla orologiul liniștit după conașul Camil: vine la 9,30 și pleacă la orele 11 fix, nicio minută mai târziu.

Ofițerul consultă ceasul cu capac din aur, apoi aruncă privirea roată prin salon. La masa cea mai apropiată, doctorul Daniel Danielopolu îmbrăcat în frac, cu papion vișiniu la gât, se întreținea cu eleganta doctorandă Ana Aslan. Vorbeau cu ton scăzut, ea râdea mult și, dincolo de gesturile lor sans reproche, ochiul maiorului zări acea complicitate în priviri, acel licăr care iluminează din interior pe îndrăgostiți. Erau frumoși și le ședea bine la aceeași masă. Îi contemplă o vreme, fericirea n-o întâlnești pe orice uliță, cei doi erau din aceeași poză, apoi își mută privirea ageră, de grănicer, prin salon. Zări la o masă pe distinsa doamnă Papadat[7], scriitoare celebră mai ales la Paris decât în provinciile românești, flancată de o femeie elegantă și un bărbat chipeș, brunet cu ochi verzi. O salută cu zâmbet larg și-i trimise prin chelner o sticlă de Châteaux Margaux 1894, însoțită de cartea de vizită.

    Spre bucuria lui, fu invitat la masa celor trei.

–Ne-am cunoscut cândva, domnule maior? – întrebă scriitoarea binevoitoare.

–V-am fost prezentat la Cenaclul Sburătorul, pe când prezidați o serată literară. Probabil că nu vă amintiți de mine, fiindcă eram în concediu și purtam haine țivile.

–Regret slaba mea ținere de minte! Un bărbat chipeș ca dumneata nu trebuia uitat. V-o prezint pe buna mea prietenă, Nora Adler! Din păcate, trebuie să plece. Soțul ei este un despot și cea mai banală întârziere poate crea cataclisme conjugale.

Nora se retrase c-un mic regret, sărutându-și prietena și salutându-i silențios pe bărbați, printr-o înclinare a capului. Străinul îi sărută mâna, maiorul își pocni călcâiele.

–Sper că domnia voastră rămâneți să luați masa cu mine! – se adresă scriitoarea maiorului. Chiar eram într-o delicată încurcătură. Ar fi însemnat să alimentez noi și noi bârfe, rămânând la masă cu distinsul don Armando Julio Phellipe Alessandro Valerio Leon Florez de Castilla, reporter însărcinat de cotidienele La Liberdad și Corriere della sera cu daraveli legate de Terente.

–Profit bucuros de invitația dumneavoastră.- zise simplu maiorul.

Apoi, către distinsul nobil:

–Vai, domnule! Atât de mulți bărbați într-unul singur! Sigur că doamna scriitoare s-ar compromite cu domnia voastră la masă! Ar fi ca și cum ar dejuna cu un pluton de grăniceri! Dar slujba de gazetar pare să vă fie foarte la îndemână… Nici n-are rost să mai scrieți articolele. Este suficient să le semnați! Până apucă cetitorii să vă isprăvească numele de buchisit au băut cafeaua, s-a stins pipa, s-a isprăvit timpul de frunzărit gazete și se urnesc la munci.

– Exact din acest motiv semnez articolele scurt, Felix Zenzero.

–Minunată idee! – suspină grănicerul vădit ușurat.

–Iubită doamnă Papadat, trebuie să vă asumați inevitabilele bârfe – glumi reporterul – fiindcă acum dejunați nu cu unul ci cu doi bărbați chipeși…

–Am văzut că v-ați întreținut cu Camil fără să scoateți săbiile din teacă. – se adresă doamna Papadat maiorului. Adesea este un fel de urs, singur la masă… Este sâcâit de gazetari și-i nevoit să-i repeadă. Uneori are o țâfnă, cum să-i zic… congenitală, alteori este îndreptățit să scape de insistenți. – preciză scriitoarea.

–Și eu l-am agasat puțin, aducând vorba de Tirenti.

    –Nu-i convine concurența nici măcar în amor! Camil se socoate cel mai mare romancier, dar și întâiul cuceritor. Terente este pentru el un fel de competitor… În sinea lui, pesemne-l eclipsează. Mai ales că banditul este și foarte înalt… – accentuă doamna Papadat.

–Să recunoaștem, cei doi pescuiesc în ape diferite: scriitorul atacă iatacele artistelor și scriitoarelor în timp ce haiducul preferă aristocratele, dar își împarte democratic talentul în toate păturile sociale. – zise cu aplomb ofițerul.

–Ai mult umor domnule maior, dar am așa un sentiment, că-i cunoști la fel de bine pe cei doi!

–Pe scriitor îl știu din cărțile lui și din scrisul la gazete. Pe Tirenti îl cunosc chiar mai bine fiindcă, grănicer fiind, fac parte din enormul dispozitiv antrenat în capturarea fugarului. Sunt la curent cu toate isprăvile lui.

–Și eu sunt la curent… Din jurnale… – preciză scriitoarea cu un zâmbet larg.

–E bun înțeles că din jurnale! – chicoti gazetarul. O doamnă care ar sugera că-l cunoaște pe Terente, s-ar compromite instantaneu, lumea gândind întâi de toate la… cunoașterea biblică

Femeia sorbi cu zâmbet din excelentul vin Châteaux Margaux 1894.

–Spuneam și domnului Camil că-s multe scorneli și mistificări. De pildă, este socotit un mare violator dar, în realitate nu face decât să răspundă depeșelor trimise de cocoane prinse în capcana unor căsnicii nesuferite ori, de-a dreptul nefericite. Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea se bucură de salvarea tânărului. Jăndarii nu prinseră de veste că salvatorul era  chiar vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-ar fi fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să-i zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ci poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe.

El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace.

Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

   Și una și mai și: un spărgător de locuințe, află la pont că o văduvă bogată de pe Calea Călărași pleacă la băi. O conduse pe femeie la gară, să se asigure că aceasta se urcă în tren, merse la cârciumă la Tudorache și se ospătă, rase și-o Jamaică să-și întărească curajul și se duse țintă la adresă. Forță un geam la parter, urcă la etaj și aici – ce să vezi! – o cocoană. Hoțul nu se pierdu cu firea, ci se prezentă prompt: Tirenti! Femeia îi căzu în brațe și se lăsă iubită de golan.

Trăgându-și sufletul cât femeia fumă țigara de după, află că respectiva era nepoata proprietăresei și primise cheia ca să ude florile și să hrănească motanul. Hoțul, cu gândul la numele ce și-l însușise, se străduise mai mult decât de obicei; cocoanei îi plăcu nevoie mare! Falsul Tirenti pretinse că vine de la spargerea unei bănci și că-i ostenit peste măsură, voind să tragă un somn, astfel că femeia se băgă în cadă să facă o baie înspumată, în timp ce radioul cânta romanțe. La biserica Sfântul Spiridon bătu de miezul nopții. Hoțul căută în debara două valize și înghesui la repezeală tot ce-i pică în mână, de la lenjerie de cucoane la sfeșnice și argintărie. Ieși pe ușă în pas de vals, cărând cele două valize, cu mare părere de rău că nu putea lua și radioul, mare cât o ladă de zestre.

Ajuns în fața Băncii Naționale, hoțul întâlni o poteră:

–Nu l-ai văzut pe Tirenti?- întrebă jăndarul.

–Întrebați mai bine o cocoană!- răspunse cu aplomb.

Iritat de răspunsul necunoscutului și calculând că, fiind aproape ora unu din noapte nu vine și nu pleacă niciun tren, șeful patrulei îi ceru să deschidă valizele.

Rochiile de damă de-a valma cu chiloți, sfeșnice și argintărie le arătă jăndarilor hramul ce-l poartă dumnealui. Două vâne de bou pe spinare îl făcu pe hoț să povestească toată daravela. Mergând la locul faptei, găsiră pe femeie încă în spuma din cadă, fără să aibă habar de jaful ce se petrecuse în odăile alăturate.

Femeia le spuse jăndarilor că individul este chiar Tirenti, confirmând că este chiar mai vârtos și mai bărbățoi decât umblă vorba. Apoi se dezmetici rapid, cerând să i se dea recompensa ce se pusese pe capul banditului.

Aflând Tirenti de întâmplare, noaptea următoare veni la nepoată, să-i arate diferența dintre falș și original. Precis impresia fu osebită; la proces femeia își schimbă declarațiunea, precizând că acest hoț de chiloți și uzurpator de glorie n-a fost în stare de mai nimica în comparație cu adevăratul Tirenti.

–O, brava! Alta mai știi?- se entuziasmă ziaristul.

–Să vă mai zic una: ajunge foncționarul de la casieria portului acasă și-și găsește nevasta la masă c-un necunoscut, chiar ibovnicul nevestei. Acesta se prezintă cu aplomb: –Tirenti! Dintr-o mișcare, îl imobiliză pe soț, legându-l de scaun. Casierul, alb la față, încearcă să-și păstreze firea.

–Te-am așteptat ca să alegi dumneata: îmi dai încasările ori nevasta!

Bărbatul se gândi o vreme, apoi ceru să rămână singur cu banditul. După ieșirea nevestei, zise:

–Ia mătăluță banii că-s ai Statului și lasă-mi nevasta! Dar, dă-mi doi pumni, să mă crează comenduirea c-am fost jefuit.

Tâlharul luă cei doi săcuți de bani din seif și, când să iasă pe ușă, se auzi strigat:

–Știi ce? Ia-o și pe nevastă-mea, dar numai trei minute, după ceas, să-i pară bine pe viitor la cele cinci ale mele.

Banditul se execută bucuros, dar de emoție și grăbit să fugă cu banii, termină chiar mai repede. Când să fugă, casierul strigă să-i aplice și pumnii arvuniți, să nu crează cineva c-au fost pe mână. Amabil, drăguțul nevestei îl pocni cu sete, apoi o șterse.

Temând să nu vină haiducul să-i ceară socoteală, în timpul cercetărilor, casierul susținu că tâlharul n-a fost Tirenti, argumentând slaba lucrare asupra nevestei lui.

Autoritățile aveau nevoie să le vie tot mai mulți bani pentru prinderea lipoveanului, așa că trecură și această ispravă pe răbojul lui Tirenti, chiar dacă nici ei nu erau prea convinși.

–Certamente, acest Terente a devenit un fenomen, stârnind interes la scară mondială!- remarcă ziaristul.

–M-am gândit adesea că Tirenti s-a născut la locul și momentul potrivit. Cine-ar fi fost Tirenti în urmă c-un veac, fără aceste jurnale formidabile și fără acești copii ce alergă pe uliți cu gazetele pe braț, urlând din rărunchi: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti!? Cine ar fi fost acest atman ori căpitan de șlep într-un port oarecare, pe la Oltenița ori Calafat?

Brăila, cu marile ei averi, cu monopol indiscutabil peste grânele patriei, locul în care toate lucrurile sunt exagerate și excepționalul devine normă; este scena perfectă pentru Terente!- fu de acord și scriitoarea.

–Fiind atât de multe bordeluri în oraș și atâția bărbați cu buzunarele țepene de bani, toți au ales calea ușoară. Unde mai găsești atât de multe neveste tinere, frumoase, elegante, destupate la minte și atât de neglijate ca la Brăila? Dornice să-și pună feminitatea în valoare și să-și împlinească visul de iubire, după îmbrăcarea rochiei de mireasă s-au trezit uitate într-o aurită colivie. Acest bărbat viril și îndrăzneț a fost un dar pentru ele. În concluzie, pentru mine, gazetar implicat în investigarea fenomenalului Terente, este un mare noroc să vă-ntâlnesc, domnule maior! – zise Felix.

    –Mă gândeam eu că poate, până la urmă, cineva o fi interesat de adevăratele isprăvi ale lui Tirenti. Dacă doriți să scrieți despre acest haiduc, pot să vă ofer multe detalii la prima mână! Poate scrieți un roman…

–Haiduc? Aș zice mai degrabă tâlhar… – zâmbi scriitoarea.

–Domnul Nicolae Iorga este mai generos și-l numește haiduc. Vă reamintesc că-n tribuna domniei sale, Neamul românesc, îi dedică lui Tirenti articolul Haiducii revin… Dacă aveți răbdare să-mi ascultați toate istoriile legate de acest răzvrătit, poate reușesc să vă conving…

–O adevărată provocare! – exclamă scriitoarea jovială. În fond, dacă tigrii n-au povestitorii lor, vor fi cunoscute doar poveștile vânătorilor! – cită doamna Papadat un vechi proverb. Trebuie să precizez, domnule maior, că eu, dacă voi purcede să scriu acest roman, nu voi asupri pe haiducul dumitale, dar nici nu voi ascunde adevărul! Eu știu că eroul primește misive de amor și invitațiuni de la madame, dar există și o altă față a monedei. Am citit în ziarul Curierul, chiar pe prima pagină, că una dintre fetele din Măcin, siluite în luna mai de Terente a căzut grav bolnavă și a murit zilele trecute[8].

    –Pe Rădița a violat-o Petrof ! La Tirenti fimeile vin făr’ silî… Rădița ave mințili rătăcite din născări. Când era mă-sa grea, o alergase un buhai și-o tăvălisi-n țărânî…

   Tulburarea ofițerului nu-i scăpă scriitoarei. Deși până la acest moment dovedise elocință de om instruit, relatând acest episod limbajul se schimbase brusc, devenind brut, țărănesc, folosind un accent ciudat.

    –Și cele două virgine? Netty Herșcovici și Sylvia Cernescu?

Maiorul sorbi din ceai revenind la tonul răspicat cu dicție corectă, lipsită de  accent.

–Le-a fost bine! Tirenti a trăit cu Catrina, menajera familiei din casa Herșcovici, pe bulevardul Carol. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara Cernescu, de 17 ani, de-i zic Sylvia în ziare. Fiind orfană de tată, epitropul[9] ei, în acord cu văduva Cernescu, a vrut s-o mărite c-un bogătaș bătrân și fata s-a plâns la Tirenti. Au făcut un plan în bun acord cu Mihai Herșcovici, Netty și Bubi Reiss, iubitul celei din urmă.

    –Puteți dovedi? – întrebă ziaristul.

Maiorul scoase ziarul Dimineața datat 23 iulie:

–Poftiți, dovada! Apoi, citind cu voce tare din interviul în care Sylvia (Mărioara) Cernescu relatează cele cinci zile de detenție: Trebuie să adaug că armele lui Terente sunt noi, modele de-ale Armatei, cu muniții suficiente. La el nu poartă decât o armă în mâna dreaptă și o a doua pe umărul stâng, iar la brâu are un revolver Browning, un stilet american și un revolver obișnuit[10].

    –Ce concluzie ar trebui să tragem din acest fragment? – întrebă scriitoarea surâzătoare.

–Această fată de pension, în vârstă de 17 ani, nu putea ști că stiletul este american sau că revolverul este marca Browning decât dacă Tirenti ar fi lăsat-o să umble cu ele. Ca să le descifreze marcajele trebuia să le aibă în mână. Scrisul fiind foarte mic, marcajele nu s-ar fi putut citi, ele fiind la brâu. Și că armele sunt noi ori că sunt din înzestrarea armatei putea afla doar dintr-o discuție cordială cu posesorul armelor.

–Este singurul argument? – întrebă ziaristul.

–Tot în confesiunea Mărioarei Cernescu, în Curierul din 22 iulie, aceasta ține să precizeze că: Am citit în ziare că am venit zgâriate pe obraz! S-ar părea că zgârieturile de pe obraji ar proveni  de la o luptă cu bandiții… Eroare profundă! Lipitorile ne-au chinuit foarte mult și mușcăturile lor încă le mai simt… Este surprinzător, dar așa este! Bandiții nu au fost brutali cu noi!

    –Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar eu, în tinerețe, când aveam îndrăzneala doar să îmbrățișez și să sărut o domnișoară, pasiunea și elanul meu vârtos îi lăsa pe obraz sau pe gât asemenea urme ce semănau cu ciupiturile lipitorilor. – zâmbi ziaristul amintirilor.

– Nu poți să nu zâmbești la afirmația tinerei: am căzut o dată din tren și o dată din trăsură[11]. Diferență mare dacă trenul ori trăsura erau în mers, cu ce viteză ori erau staționate. Lipsa acestor precizări dovedesc relativitatea istorisirilor.

Scriitoarea îl privi intens pe maior, dar acesta îi susținu privirea. Marea europeană se decise:

    –Terente s-ar putea să nu fie încântat de demersul nostru! Voi face cercetări să mă lămuresc dacă este cu adevărat un haiduc, un răzvrătit sau un tâlhar la drumul fără pulbere al Dunării! Voi pune lupa pe dumnealui, îi voi pune isprăvile supt microscop și textul nu va fi musai convenabil, ci mai degrabă riguros și grav… Dacă te-nvoiești la condițiunile mele, dacă ești pregătit pentru severitatea mea, putem discuta![12]

    Maiorul observă un turc de la masa vecină care trage cu urechea și-i studiază pe furiș, astfel că-i dădu replica scriitoarei în limba franceză. Restul dialogului se desfășură tot în limba lui Voltaire, îndrăgită de Hortensia și familiară ziaristului.

Scriitoarea și ziaristul sesizară slabele cunoștințe de gramatică franceză ale maiorului, dar nu făcură nicio remarcă. Deciseră tacit să-l ierte fiindcă povestea captivant și cu mult umor.

Mergând cu pas grăbit spre Teatrul Național, Camil Petrescu regretă că l-a refuzat abrupt pe ofițer. În fond, subiectul era de notorietate și, la talentul lui, putea ieși un roman superb, de interes și-n marile capitale europene. Nu era obligat să facă apologia banditului, era suficient să prezinte faptele dintr-o întorsătură de condei. Nu va zidi soclu pentru statuia lui Terente ci, mai degrabă, va fi valul care spală toată glazura dulceagă și siropoasă ce s-a lipit de figura acestui brigand, înălțat de gazete la rangul de rege al bălților ori voievod al stufărișurilor.

Pe undeva, simțea că maiorul avea dreptate. În fond, Brătianu, fiind prim-ministru, ținea pentru el și portofoliul Internelor, parcă înadins să nu vie un ministru capabil să organizeze prinderea operativă a tâlharului. Nu era de neglijat nici faptul că în anul 1920, la debutul îndrăznețului Terente, prețul hârtiei era 3,60 lei kilogramul. Terentiada ridicase într-atât consumul de hârtie, încât prețul urcase puțin peste 19 lei pe kilogram. Bașca taxa pe hârtie, impusă de Trustul Hârtiei, controlat tot de liberali, care urcase de la 2 la 6 lei! Jaf la drumul mare!

Cert, romanul trebuia scris! Mizând pe  controversă, o poveste spusă din alt unghi decât cel atacat de gazetele de scandal, scriitorul se gândea că va stârni rumoare. Trei luni de muncă pe brânci! Își vedea deja cartea tradusă imediat, asigurându-i boom-ul de care avea nevoie. Notorietate și bani în cel mai scurt timp! De ce nu? Descriind  personaje exotice, cu sălbaticul Codin ori destrăbălatele Chire, cu lumea colorată a mahalalelor brăilene, Panait Istrati dăduse lovitura la Paris

     Muncit de gânduri, se întoarse hotărât spre Capșa. Intrând în restaurant, rămase descumpănit, căci maiorul nu mai era la masă; nici măcar nu-i știa numele. Se gândi să-l întrebe pe chelner, dar cel ce-i servise la masă nu se vedea nicăieri. În acel moment, îl zări pe grănicer râzând în hohote la masa Hortensiei. Rămase paralizat pentru câteva momente bune. Năuc, reproșându-și ușurința cu care scăpase din mână cel mai important subiect al momentului, plecă pe Victoriei spre Câmpineanu.

Se frământă mai multe ceasuri în așternut, frazele îi curgeau în fața ochilor, personajul se contura primitiv și fascinant. Romanul se scria cu repeziciune în mintea lui, dar îi lipsea substanța, povestea concretă, detaliile ce făceau deliciile cetitorului avid de senzațional. Târziu, după miezul nopții, își zise că soarta a hotărât în locul lui și adormi aproape împăcat.

Visă dens, încâlcit, isterizant. Din complicatul vis își reaminti doar puhoiul de puști zdrențăroși, cu ziare sub braț, năvălind peste el în casă, pe ușă ori fereastră, chit că avea apartamentul la etaj. Copiii răcneau asurzitor: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti! Tirenti! Senzații violenti!

[1] O parte  din argumentațiile maiorului de grăniceri din acest capitol sunt inspirate din presa vremii și documente oficiale. Cifrele sunt exacte. Fiind o lucrare de beletristică și nu de doctorat, ar fi obositor, dăunând  lecturii, să facem trimitere de fiecare dată.

[2] Felegean, filigean- ceșcuță de cafea turcească, din ceramică, fără toartă, aflată într-o montură metalică din alamă, cupru, alpaca sau cositor. Pentru marii viziri și sultani se făceau din argint cu foiță de aur.

[3] Vă pot oferi la prima mână  informații… Informații fierbinți…bineînțeles. (fr).

[4] Conform documentelor din Arhivele Naționale,  pentru Afacerea Terente, armata, grănicerii și jandarmii au cheltuit 1.620.000 lei.

[5] Fapte și cifre extrase din gazetele și documentele vremii. Prețul unui ziar era un leu.

[6] Ziarul Cuvântul, 19 iulie 1924.

[7] Hortensia Papadat-Bengescu.

[8] Știre apărută în ziarul Curierul, joi, 17 iulie 1924.

[9] epitrop- tutore. Persoană care tutelează pe cineva; om care administrează bunurile  materiale ale unei văduve sau ale unor minori, de regulă un unchi sau cineva din familie. Era o problemă în vremea respectivă, epitropii abuzând adesea sexual de minorele avute în tutelă.

[10]  Extras din ziarul Dimineața din 23 iulie 1924.

[11] În ghearele lui Terente – ziarul Dimineața.

[12] În acest capitol majoritatea frazelor rostite de Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu sunt parafrazări ale expresiilor acestora, declarații ori cuvinte utilizate de ei în limbaj curent.(n.a.)

Ambulanța pentru Literatură lovește din nou!


Doina 3Rolul Ambulanței pentru Literatură este să-i mai desprindă pe oameni din fața ecranelor. Prin poveste bună și umor, îmi cuceresc cititorii, ținându-i captivi între paginile cărților. După recentele evenimente, am înregistrat și câteva performanțe. O mostră mai jos:Ambulanța pentru Literatură lovește din nou

 

Un scenariu de milioane


În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!
Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță! Vi se pare cunoscut?
Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu urmărind evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Mai tare decât Nostradamus, nu?
Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!
Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.
Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!
P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la Parchet!

Q, acest Sean Connery al aviației sportive românești


Uităm să plângem când ne mor bărbații,

Și de-aia rar se mai nasc alții! (Adrian Păunescu)

La Revelionul din 1987 l-am întrebat pe Foca:

-Cristi, există bărbatul perfect?

-Sigur că da! Q este bărbatul perfect! Are o virilitate incredibilă, are cuvânt, este talentat, curajos, un prieten de toată nădejdea și cel mai reușit mascul de pe planetă!

De peste 40 de ani i se spune Q. Puțini însă știu de unde i se trage. Lui Cristi Poptean i se spunea Foca fiindcă era mare amator de pește. Q era foarte prompt și, într-o zi, a comis-o. Din viteză s-a recomandat MarinesQ! Acel Q buclucaș i-a devenit supranume!

La un miting aviatic, în urmă cu câțiva ani, l-am întâlnit pe Popescu, mecanic la Clinceni.

-Ce mai știi de băieți? – am întrebat eu.

Foca e decan la Aviația civilă, Sorel și Mihăiță Pal nu mai sunt, Cioacă e mare director, Q s-a pensionat!

-Imposibil! Dacă Q s-a pensionat, înseamnă că eu am trecut de suta de ani și nici nu mi-am dat seama!

Q, un Sean Connery al aviației sportive românești, a fost eroul a sute de elevi care au deprins tainele manșei la Clinceni și membru în Hawks of Romania, echipa de elită a aviației acrobatice românești. Ar fi multe de povestit despre el, amintiri vesele, spumoase, care dau farmec anilor zglobii ai tinereții. Nu este momentul…

Într-o lume de fantoșe și împăiați, zborul te-a ridicat deasupra celor mulți și mici! Ai unit cerul cu pământul, ți-ai trăit visul, te-ai alăturat prietenilor din Ursa Mare!

Zbor lin printre Galaxii, Q!

.Marinescu Q

O însemnare mai veche


Am găsit această postare în blogul meu. O puteau găsi și jurnaliștii, deontologii cum le place să-și zică, care s-au dezlănțuit împotriva mea în noaptea de 4 spre 5 august. Unii au înțeles c-au dat-o de gard, au șters mizeriile făcând loc adevărului, alții încă rătăcesc prin bălării, că de, le aduce trafic cât n-au visat nici după un cui ori un energizant cu etnobotanice.

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semi îngropate; nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor.  Aerul curat şi izvoare minunate îi fac fericiți.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

 

https://doinapopescu.wordpress.com/2017/12/06/o-insemnare-mai-veche/

O omletă și patru cârnați


Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnați!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Pentru cine mai crede în ambulanțe bau-bau


05 Iulie 2018Sursa: DGPMB

INFORMARE

Pentru clarificarea situației şi pentru corecta informare a opiniei publice, Direcția Generală de Poliție a Municipiului Bucureşti face următoarele precizări:

Ieri,  04 iulie 2018,  în jurul orei 23.30, o femeie a sesizat prin apel 112 faptul că a fost agresată de un grup de persoane,  pe o stradă din sectorul 1.

La faţa locului s-au deplasat cu operativitate poliţişti ai Secţiei 3, iar din primele verificări s-a stabilit că femeia, care se afla într-o autospecială în culorile şi cu anumite însemne specifice ambulanţei, staţionată în faţa unui imobil de pe raza sectorului 1,  a suferit anumite vătămări.

Poliţiştii au identificat mai multe persoane  pe care  le-au condus la sediul subunităţii pentru audieri.

Persoana vătămată a primit îngrijiri medicale de specialitate, în incinta secţiei de poliţie, dar a refuzat transportarea la spital.

Cu privire la vehiculul  în  care se afla victima, s-a stabilit că este unul privat, nu aparţine sistemului de ambulanţă  şi nu are utilitate medicală.

La acest moment se desfăşoară cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violente şi pentru stabilirea tuturor împrejurărilor în care a avut loc evenimentul şi tragerea la răspundere penală.

La nivelul Poliţiei Capitalei nu există în instrumentare cauze privind dispariţia vreunui minor în care să existe suspiciuni de răpire şi nici nu a fost activat sistemul de alertă răpire copil.

De asemenea nu există nicio sesizare cu privire la găsirea vreunui cadavru care să prezinte lipsa unor organe interne.

În situaţia în care o persoană are la cunoştinţă despre săvârşirea vreunei infracţiuni să informeze imediat poliţia, fie direct, fie prin sistemul 112.

Vă asigurăm că în situaţiile de interes public vă vom ţine la curent cu toate informaţiile necesare.

Facem apel la calm şi vă rugăm să ne sprijiniţi în transmiterea informaţiilor reale, verificate şi probate pentru a nu lăsa loc unor speculaţii şi reacţii ce pot crea, fără nicio justificare, panică şi care pot conduce la evenimente nedorite.

https://b.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/stiri/informare