Cum se face un copil

 

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

* Fragment din romanul Pisica cu papion, publicat inițial pe blog cu titlul Viață de șofer.

 

Fericirea la un telefon-distanţă

-fragment din romanul Pisica cu papion

Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.