FURIA NEMŢILOR


Copilul se scălda în Dunăre de cu zori. Să fi avut vreo opt ori nouă ani, trupul puţin dar vânjos şi ochii albaştri, râzători. Ţopăia să-şi scoată apa din urechi, când zgomotul dens de motor îi atrase atenţia. Văzuse o singură dată camion, Citește în continuare „FURIA NEMŢILOR”

Anunțuri

COMOARA TURCULUI


La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă. Citește în continuare „COMOARA TURCULUI”

Cine eşti, Domnule Aghiuţă?


Mergeam cu trenul şi în compartimentul încins era un tânăr student năpădit de hormoni, o puştoaică nostimă care-l ignora teatral şi un popă de ţară, gras şi transpirat, după accent din părţile Galaţiului.

Tânărul înciudat că puştoaica nu-l bagă în seamă îl înghesuia pe sărmanul popă cu întrebări de teologie. Părinţelul probabil că moştenise parohia, ori în tinereţe doar prinsese muşte cu Ceaslovul, fiindcă se vedea clar că întrebările studentului îl Citește în continuare „Cine eşti, Domnule Aghiuţă?”

Războiul femeilor


Pe malul Siretului, la Cotu-Lung,  frumoasa satului era Ioana. Duminica la horă, flăcăi de la Vameşu, Mihalea, Voineşti, Corbu ori de la Vădeni veneau s-o horească pe Ioana, iar cei mai puţin îndrăzneţi, măcar să o privească şi să spere că vor fi băgaţi în seamă.

Dar zilele fericite ale Ioanei se cam isprăviseră. Pe aranjament îndelung chibzuit de familii, frate-su, Ilie, brunet chipeş cu trup svelt dar vânjos, ochi negri, arzători, mustaţă meşteşugit tăiată pe chipul alb, spălat adesea cu spumă de lapte cald, proaspăt muls, aduse de la Latinu pe Mihaica.

Veselă fără pereche, cu mersul drept, cu ţâţele la lună, Mihaica deveni clar Regina Horelor, uzurpând spontan titlul purtat de Ioana şi aducând acesteia mare amărăciune.

Acum, între fete şi neveste nu prea se putea face comparaţie, căci nevestele odată legate cu basmaua, deja le trecea făina prin traistă şi nu mai erau în competiţie.

Dar tocmai asta-i stătea Ioanei pe suflet, şi… Citește în continuare „Războiul femeilor”

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI


Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă! Să fie oare atât de simplu ?

Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar, dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul zis frumos sau  propriile angoase.

Ce spune trubadurul?

„Femei, femei, e plină lumea de nebune,

De ce v-aţi mai născut pe lume?

Ca să ne-nebuniţi pe noi!”

Mai interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva să se mărite…

Întâlnind o colegă de liceu trecută bine de 35 de ani şi nemăritată mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic dezvoltat.

Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o numai în compania unor masculi remarcabili. Şi-a păstrat calmul şi mi-a replicat că pe undeva am dreptate, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine-situaţi dar însuraţi şi destui frumoşi şi bogaţi cărora le miroseau picioarele!

Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

Nicu? M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

Traian? S-a scobit în nas în faţa părinţilor mei.

Sotir? M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

Pavel? Era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe vechi, în biserica lipovenească şi nu-mi lipsesc icrele negre la micul dejun. Mişto!

Teodora: Căsnicia părinţilor mei, de tot rahatul, m-a speriat atât de tare că am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era deja imposibil s-o mai suport pe mama şi dintr-o dată am decis că singura soluţie este măritişul. Am zis, am făcut! M-am măritat imediat! La început mi s-a părut important să fiu măritată! Am făcut doi copii, apoi am divorţat pentru că mi s-a părut esenţial să fiu fericită!

Miky a fost fatală din liceu. Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani. Dar are argumente serioase: Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am găsit destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar, am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă numai de pretendenţi interesaţi numai să dea din pleoape la televizor!

Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

Nu mi-a adus mărţişor!

Nu mi-a adus flori!

M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat o îngheţată!

Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

Dar când ei dau, ele tot nemulţumite! Cum, ce dau?

Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…

Şi totuşi, părerea generală e că vinovate sunt femeile! De ce ? De orice!

Probleme? Cherchez la femme!

Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau amante este nesemnificativ. Bărbaţii au fost de-a lungul istoriei decimaţi în războaie – şi, recunoaşteţi: nu toate războaiele au fost pornite de femei! Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o n-a mai rămas piatră de piatră!(Vezi Războiul Troiei!)

Dar, nu vă amăgiţi! Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia de la marele jaf!

Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii şi nu i-a dat prin cap să se încurce în poveşti gen Paris şi Elena!

La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

Nu! Traian a jefuit aurul şi argintul Daciei, dar nu tot, a mai rămas şi pentru jaful austro-ungar şi pentru Gabriel Resource- vezi scandalul Roşia Montana.

Traian a distrus piatră de piatră cetăţile dacilor, a ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. La nivelul întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler.

Dar, miopie a istoriei sau neglijenţă a oamenilor, Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună porumbeii…

Dar, revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu ? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate! Cum? La o oră după ce mi-am întâlnit ursitul!

De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!  Dar, se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu impresionează! Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Traian? Nişte cotei!

CUŢITARII DE LA BRĂILA


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Eram prin clasa a patra şi mergeam pentru prima oară în tabără de vară la Albac. Eram o bună sportivă şi alergam în toate părţile ca un argint viu. Zilnic făceam drumeţii pe munte şi eram prima şi la urcat şi la coborât. Turiştii pe care-i întâlneam aveau nişte bastoane chic de care se ajutau, dar noi copii aveam fiecare un baston improvizat din câte o creangă mai zdravănă.

Într-o zi eram cap de coloană la coborât ca de obicei. În faţă, o viperă. Îi trag un retevei în cap şi încă unul şi aştept bucuroasă să vină trupa din spate să mă laud la toţi pentru voinicia mea. Ajunge şi comandantul taberei, un profesor localnic şi dă-i perdaf!
– Eşti o inconştientă! Din prima zi am înţeles că o să am probleme cu tine! Mă bagi în puşcărie, fato! Voi ăştia din Brăila, parcă a dat strechea-n voi! Nu-ţi dai seama ce-ai făcut?
Obrajii îmi plezneau de ciudă că în loc să mă aprecieze şi să se minuneze de vitejia mea aproape că a sărit la bătaie şi îi răspund îndârjită:
– Domnul nostru Tudor a spus că atunci când şarpele ne iese în cale

să-i zdrobim capul!

Cum domnul comandant era prof de sport, cu siguranţă n-a priceput cine-i Domnul Tudor şi ce-am vrut să zic, fiindcă s-a uitat la mine ca la un gândac şi şi-a continuat săpuneala până în tabără, explicând că de Domnul Tudor să ascult la Brăila, că în Ţara Moţilor el este stăpân. Ajunşi în tabără convoacă un careu lângă catarg şi mă scoate în faţă, făcându-mi morală zdrobitoare în faţa tuturor.

Se întoarce spre mine:
– Acum, zi-le tuturor ce mi-ai zis şi mie! Urechile-mi explodaseră de furie şi de umilinţă şi abia reuşind să mă abţin să nu izbucnesc în plâns, strig să se audă pe tot platoul:
– Domnul nostru Tudor Vladimirescu a zis că atunci câmd şarpele-ţi iese în cale să-i zdrobeşti capul! Eu am dat de două ori ca să fiu sigură!
Învăţătoarea care ne însoţise grupul, doamna Şerban, o femeie cu un simţ al umorului desăvârşit a ieşit în faţă şi a început să aplaude. Profesori şi elevi au aplaudat furtunos. Eram răzbunată! La masa de seară eram deja în centrul atenţiei. Simţeam că Petrişor, băiatul comandantului taberei mă plăcea, dar specific vârstei, încerca să se facă remarcat prin agresivitate. Eu fiind din Brăila, când trecea pe lângă mine şuiera: cuţitarii, cuţitarii…
Din Brăila eram toţi, de la mai multe şcoli, dar el numai cu mine avea o problemă. Devenită o mică vedetă, Petrişor se înverşunase şi mai tare: cuţitarii, cuţitarii…
Enervată îl împing şi îl ţintuiesc de bârna de lemn de pe terenul de sport şi îi spun: Ascultă şarpe! Înainte de apariţia elevatoarelor în schela Brăilei, încărcarea şi descărcarea grânelor în vapoare se făcea cu cârca hamalilor. Pentru legarea sacilor, hamalii purtau un ghem de sfoară şi un cuţit ca să-şi lege sacii la gură şi să-i poată ridica în cârcă fără să verse cerealele. Că seara mai mergeau în cârciuma din port şi se mai cafteau la băutură, asta se întâmpla în toate porturile lumii, nu numai la Brăila. Învaţă istoria, mucosule! Doar şi mama ta stă jumătate din zi în bucătărie cu un cuţit în mână tocând zarzavatul sau tranşând o găină şi eu nu zic că este cuţitară, fraiere! Şi găina o taie tăticu’ cu ditamai cuţitul, că l-am văzut cu ochii mei. Dar cuţitul cu care taie porcul de Ignat şi mielul de Paşte, ai? El tot cuţitar o fii? Petrişor tace…

Apare tatăl lui Petrişor, adică chiar bunul meu prieten comandantul…
Hopa, am sfeclit-o!

– Ce se întâmplă aici, Petrişor? Parcă ai centură neagră la karate! Te bate o fată?
Îi spun tăticului din ce ne-am luat, îl duc şi pe el pe la Brăila, îi explic cum e cu uneltele hamalilor din portul Brăilei şi cum o poveste greşit înţeleasă de la 1900 ne aduce etichete nedrepte, nouă brăilenilor, când meseria hamalilor a dispărut şi odată cu ea legendarele cuţite. Comandantul pare că a înţeles speţa şi îi întinde un măr lui Petrişor.
– Hai, karatistule, mai toceşte la istorie! Fata asta ne dă cu istoria în cap la amândoi… Uite, rupe mărul ăsta şi împarte-l cu fata în semn de împăcare!
Petrişor se străduieşte, dar mărul nu se dă rupt. Săritoare, scot un frumos briceag chinezesc, tai mărul cu dexteritate şi-i întind lui Petrişor o jumătate.
Directorul rămâne stupefiat. Ar vrea să zică ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele de consternare.

Explic cu seninătate:

– Ei, ce-i? N-aţi mai văzut un briceag chinezesc? Am dat la schimb pentru el o unghieră chinezească şi o serie de timbre! Am un hobby cu bricegele…

PENTRU TINE

I-O DĂ CURATĂ!


Fragment din romanul Comisia Zurich

 ISBN 978-606-92308-0-0

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

     – Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

    Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

    – Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

     – Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

    Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

    – Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

    – Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

    Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

    Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

    Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

    Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

     Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

    –  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

    Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

 Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

    –  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

    Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

    Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE