PROLOG

ISBN 978-606-92308-0-0

PROLOG

 

BUCUREŞTI,1982, Palatul Prezidenţial.

Ceauşescu stătea la biroul somptuos, din temutul Cabinet 1, şi învârtea fără stare un stilou Mont Blanc. Îi plăceau stilourile bune. Avea o colecţie bine pusă la punct, în caseta din piele roşie, cu patru sertare şi cataramă aurită. Mont Blanc-ul îi plăcea în mod deosebit, dar mintea îi călătorea la treburi grele: treburile ţării. În momente copleşitoare se întreba cum ar fi procedat predecesorii săi şi îşi imagina dialoguri cu marii domnitori ai neamului. Sigur, Ştefane, ai fost tu cel Mare, dar, dacă aveai de construit şi administrat industria grea sau industria petrochimică, pe unde mai scoteai coroana? Ai construit 47 de biserici? Cam multe biserici. Trebuia să te axezi mai mult pe infrastructură şi construcţii civile. Am luptat singur să construiesc atâtea baraje. Nu te-ai învrednicit să-mi laşi  nici măcar unul moştenire. Dar, desigur, le-ai avut şi tu pe ale tale. Săracul de tine! Dacă nu te tăbărau urgie de turci şi tătari, făceai şi tu nişte vizite de lucru pe la Viena şi Paris. Te inspirai din palatele grandioase de acolo. Erau atâtea de construit, în afară de biserici. Ai fost harnic şi patriot, nimic de zis, dar nu ai înţeles importanţa construcţiilor civile, în ridicarea nivelului de trai al poporului. Dacă problema transportului nu ar fi fost deficitară pe vremea ta, făceai o vizită de lucru în China. Îţi luai nişte spioni deghizaţi în diplomaţi, cum fac eu acum, şi cu planurile de la Marele Zid Chinezesc, materialele şi mâna ieftină de lucru irosite la biserici, construiai Marele Zid Românesc pe tot hotarul şi aveai o domnie liniştită. Ai fi fost supranumit Ştefan Marele ARHITECT. Ei, ce distrat sunt! Marele Arhitect e şmecherul  de la masoni. Excelenţi parteneri de afaceri, masonii ăştia! Cu anvergură şi viziune în afaceri, dar cam prea tupeişti.

Când era pe cai mari, şi venerabilul Licio Gelli şi-ar fi băgat coarnele şi coada în politica mea internă! Când o zbura porcul pe Casa Scânteii, băieţaşi cu şorţuleţe! Ce-i drept, mişto ceremonial, risipă de insigne, uniforme şi medalii. Show în toată regula în templu! Bine că mi-am adus aminte: să fiu mai tranşant la reluarea negocierilor, cu tovarăşii repliaţi din Propaganda Due. Pe filiera italiană, comenzile de arme sunt constante, chiar dacă acum, nu mai ating volumul ameţitor, tranzacţionat prin Licio Gelli.

Telefonul sună.

– Tovarăşe Comandant Suprem, vă raportez, cu sincer şi deosebit respect, că subiectul a cerut o audienţă, la Excelenţa Voastră, pentru joi. Raportez că a rezervat un apartament, începând de miercuri, la Intercontinental.

Era Salmonella. Colonelul de Securitate, infiltrat ca ataşat comercial la Berlin, cu acoperire beton, ca angajat al Ministerului petrochimiei cu o vechime de 20 de ani. Pitic, cu părul rar şi cu mâinile umede inspira dezgust înainte să deschidă gura. Un oficial vest german a exclamat la o recepţie: – Dumnezeule, simt că iau Salmonella instantaneu, numai când îl privesc pe ăsta. Esticii se întrec să trimită în misiuni diplomatice spioni flămânzi şi prost îmbrăcaţi, cu mâini jilave şi cămăşi roase la guler. Ăsta-i cel mai transpirat şi cel mai penibil dintre toţi. Salmonella i-a rămas numele. Chiar Ceauşescu, ce se purta rezervat şi condescendent cu subalternii, găsi că neamţul punctase inspirat.

– Audienţa se acceptă!- spuse cu glas egal, apoi puse receptorul în furcă şi răsuflă uşurat. Da! Banii aveau să ajungă la timp! Datoria externă era deja o povară şi pentru el, şi pentru popor. Dar, cel mai mult îl sufoca  ticăloasa dobândă la dobândă.

De când bunul său pretin, Mahomed Reza Pahlavi fusese  îndepărtat de guvernul islamist, condus de ayatolahul Khomeini, aprovizionarea cu petrol a tinerei industrii româneşti devenise un coşmar. Ţara se zbătea în lipsuri mari, raţionalizarea resurselor devenise o prioritate şi singura soluţie.

O prietenie sinceră, bărbătească, i-a legat de la prima întâlnire. Acelaşi ideal de independenţă faţă de marile puteri, aceeaşi aversiune faţă de hegemonia Moscovei, aceeaşi energie pusă în slujba dezvoltării ţării, acelaşi patriotism, aceleaşi gusturi, aceleaşi preferinţe la maşini. Desigur, Mercedes. Nu era pe gustul lui că şahul schimbase mai multe neveste. Socotea în mintea lui că i s-ar fi potrivit mai bine o tovarăşă de viaţă de nădejde, ca Lenuţa lui. Dar tovarăşa Farah se dovedise o soţie minunată şi iubitoare, chiar dacă apăruse în viaţa lui Mahomed Reza Pahlavi atât de târziu. Totuşi, în prezenţa ei nu se simţea prea bine. Simţea un reproş greu, permanent în atitudinea ei. O atitudine aristocratică şi un aer superior te izbea la ea, în chip natural. Era evident că nu repetă în oglindă, dar atacurile mergeau direct la ţintă. Odată chiar îl taxase pe faţă:

– Miniştrii noştri încearcă să ne linguşească  şi pavoazează toate clădirile importante, cu portrete uriaşe ale soţului meu. Eu le-am spus că ne jignesc inteligenţa cu gesturile faraonice importate din Coreea de  Nord şi China. Se pare, că şi miniştrii dumneavoastră procedează la fel.

Sau, altădată, la fel de directă:

– Apreciez că munciţi la reconstrucţia şi modernizarea ţării; Transfăgărăşanul şi marile baraje te lasă fără respiraţie! Viaductele de la Porţile de Fier nu au egal în lume! Ţara e brăzdată de căi ferate moderne, universităţile româneşti sunt recunoscute în lumea întreagă şi căutate de toată lumea arabă. Dar să ştiţi că o colivie, chiar dacă e de aur, e tot o colivie. Daţi oamenilor paşapoarte! Vor vizita alte ţări şi vor aprecia mai mult eforturile dumneavoastră. Sigur că dacă vor vizita Parisul sau Viena le va veni greu să se întoarcă în meschinele blocuri cenuşii pe care le construiţi frenetic dumneavoastră!…

Insolenţa îl scosese din sărite, dar afacerile lui cu Iranul erau de cea mai mare importanţă. Se rodase destul în politica externă, aşa că nu se lăsă provocat. Se întreba, uneori, dacă soţia şahinşahului nu făcea jocul unei puteri străine, evident fără ştirea lui Reza Pahlavi. Lenuţa i-ar fi zis vreo două, de la obraz, dar era bine că reuşise să se abţină. Câte planuri şi-au făcut împreună, cât de generos se dovedise Reza Pahlavi în proiectul Canalul Dunăre-Marea Neagră! Asigurat de petrolul iranian, construise rafinăria Midia-Năvodari şi se avântase să continue Canalul început de Gheorghiu-Dej. Preţul produselor rafinate aveau un profit de 400% şi – exportate spre Austria şi Germania pe Canal – ar fi asigurat necesarul de valută. Nici locul 4 în Europa şi 5 în lume  la exportul de arme nu era deloc rău. Arme şi securitate contra petrol! Dar şi aici pierduse contractul cu Iranul. Ayatolahul Khomeini îi tăiase  toate robinetele. Din fericire, mai avea şi alte surse independente de valută. Produsele din industria chimică, care se vindeau excelent la export şi evident, Gerovitalul brevetat de profesor doctor Ana Aslan. Zâmbi unui gând. 1971…parada şahinşahului şi fabuloasele sărbători, cu ocazia a 2500 de ani de la victoria lui Cyrus cel Mare. Şahul Iranului organizase o festivitate între 12 şi 16 octombrie 1971, în tradiţia parshi, în corturi  fastuoase, ca mândru urmaş al glorioşilor şahi ai Imperiului persan. Ce nu ştia multă lume era că festivităţile erau un omagiu secret adus lui Farah. Paradele spectaculoase de războinici – ce reconstituiseră 2500 de ani de istorie a monarhiei persane prin uniforme, arme şi care de luptă – au fost programate chiar de 14 octombrie, ziua de naştere a reginei. Şi aceasta într-o lume primitivă în care femeia nu valorează nici cât o capră ori o baniţă de năut! Sărbătoarea, uimitoare prin punerea în scenă, demnă de o superproducţie cinematografică şi beneficiind de o organizare impecabilă, în mod cinstit, ar fi trebuit  să aducă şahinşahului Premiul Nobel pentru Pace. Reuşise performanţa să reunească reprezentanţi ai tuturor religiilor şi ai tuturor sistemelor politice. Duşmani istorici, arabi şi evrei, monarhi şi lideri comunişti, înalţi clerici, de la catolici şi mormoni la mahomedani, au participat împreună cu şahinşahul şi regina, la inaugurarea de şcoli şi spitale, spectacole, parade şi seminarii. Gândind cu inima, Reza Pahlavi dispuse ca în poziţia cea mai apropiată de cortul său să fie instalat cortul bunului sau pretin, Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, iar cortul ruşilor fu instalat- cu studiată indiferenţă- la patru, cinci corturi distanţă. Şi, ca şi când nu ar fi fost destul, la parada grandioasă cu caleşti, Ceauşescu fusese plimbat în caleaşca celebră, cu care se deplasase tătuca Stalin, la istorica întâlnire din 1943 şi care se păstrează la Muzeul din Teheran. Ce stupoare pe ruşi! Evident, ruşii considerau că aceste onoruri li se cuveneau lor. Se iscase un scandal diplomatic de proporţii, căci Ceauşescu era un nume care deschidea mai multe uşi la cancelariile vest-europene decât reuşise vreun lider de la Kremlin de la instalarea Cortinei de Fier şi nu era prima dată când ruşii erau fentaţi cu nonşalanţă. Şi ce umilinţa pe ruşi, când el, Ceauşescu, amânase dezinvolt Congresul al-X-lea al Partidului în 1969 şi, implicit, şi invitaţia lui Brejnev, cu aproape o săptămână! De ce? Turbare! Ca să îl primească pe Nixon, întors din Pakistan, să îi medieze dezgheţarea relaţiilor cu chinezii. Timp în care relaţiile Beijingului cu Moscova erau în colaps. Situaţia deveni nedigerabilă pentru sovietici. Ceauşescu nu mai era o simplă… pietricică în pantofi! Ambasadorul U.R.S.S. se făcu… Volgă şi veni să ceară explicaţii. Şahinşahul, bine dispus, între două glume cu Iosip Broz Tito şi principele Rainier de Monaco, făcu o plecăciune  cu capul, îşi lipi palmele în dreptul pieptului şi zise: -Asta a fost voia lui Allah! La noi, Allah este în toate. Rămase zece secunde cu capul în piept şi când ridică privirea senină, aparent nevinovată, rusul vexat şi ciudos, pregătea o replică grea, usturătoare. Nikolai Pogornâi, Preşedintele Sovietului Suprem, numărul doi în stat după Leonid Brejnev, secretarul general al P.C.U.S., interveni relaxat şi destinse atmosfera:

– A, dacă este voia lui Alah, atunci se schimbă situaţia! Excelenţă, vă rog să-l scuzaţi pe ambasadorul nostru, dar e ateu şi înţelege mai greu dorinţele lui Alah!

Buna dispoziţie se reinstală în chip firesc. Regina îi mulţumi din priviri lui Pogornâi – de altfel, singurul ei prieten adevărat, pe care îl avea în viesparul comunist – pentru depăşirea cu eleganţă şi umor a incidentului, care ar fi putut compromite toate strădaniile ca evenimentul să decurgă impecabil.

Ambasadorul rus se sufoca: Ceauşescu câştigase din nou!

 

*

Zâmbetul îi îngheţă. Gândul i se întoarse în prezent. Dolarii se adunau tot mai greu în vistierie. Băncile se dovediseră cămătărie instituţionalizată în formă pură. Trebuia să-şi pună urgent planul în aplicare: să ramburseze creditele externe urgent şi să deschidă o bancă internaţională pentru toţi liderii lumii a treia. Dar o bancă solidă şi serioasă, nu ca mascarada de la Hong Kong. Scandalul Rappaport generase o serioasă criză de încredere. Cu un an în urmă salvase situaţia cu sprijinul Franţei.

Acum era nevoit, să apeleze tot mai des, la serviciile acestui cămătar de anvergura internaţională. I se făcu frig.

Se gândi că, dacă n-ar avea cea mai devotată securitate din lume, i-ar fi frică să înnopteze  pe acelaşi bulevard cu individul ăsta! Înainte de prima întâlnire, Securitatea îi prezentase dosarul piratului. Evreu, născut lângă Craiova, armata la Vatra Dornei. Nume conspirativ Balaure. Atrăsese atenţia ofiţerului care se ocupa cu supravegherea individului că nu i se pare corect Balaure, ci Balaurul, dar i s-a explicat că Balaurul era adjudecat de un alt subiect, din alt dosar de urmărire operativă.

Îmbogăţit de război, specia cea mai abjectă, cocoţată pe suferinţa nefericiţilor, criminal de drept comun, scăpat  nedovedit datorită precipitării evenimentelor de la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, călăuza şi actorul principal în trecerea peste graniţă a mai multor criminali de război, era cămătarul neoficial al mai multor state comuniste şi din lumea a treia care nu voiau să recunoască oficial că au probleme în paradis. Cu o avere fabuloasă, de provenienţă dubioasă, i se spunea şi OMUL VALIZĂ, datorită sumelor uriaşe pe care le transporta cash în genţi tip pilot. Întotdeauna cash. În lumea occidentală, controlată de banii de plastic, când şi gunoierii operau pe carduri, cămătarul opera cu valizele de cash fiind obsedat să nu plătească comisioane bancare dar, mai ales, să nu fie reperat, monitorizat sau supravegheat prin intermediul cardului.

Înalt-1.92, chelie generoasă, bine hrănit, rozaliu, grumaz puternic, îmbrăcat în haine scumpe,  arogant şi dispreţuitor avea ceva nedefinit în fiinţa lui care nu plăcea. O matahală, numai bună de trimis la canal! – gândi Ceauşescu. În fond, era o idee. Poate ceva mai târziu… Pentru moment, cămătarul era util. Îi fusese recomandat, cu mulţi ani în urmă de Juan Peron, dar moartea acestuia şi dosarul care îl prezenta pe cămătar, ca pe o jivină fără scrupule, făcuse ca întâlnirea lor să nu mai aibă loc. Licio Gelli insistase şi el să i-l prezinte, dar evitase şi atunci – din instinct! Acum, de când se confrunta cu o acută lipsă de lichidităţi, Salmonella îl prezentase ca soluţie salvatoare, oricând disponibil pentru sume în valută, oricât de mari dar niciodată ieftin sau măcar rezonabil. Se întreba, deci, cu ce obrăznicie avea să-l mai şocheze ticălosul. Data trecută, pentru cele două milioane de dolari, îi ceruse zece garnituri de tren încărcate cu uree. Protestase inutil. Deşi pretenţiile cămătarului erau absurde, în final cedase. El, Ceauşescu, cel mai abil negociator, care luase bani cu dobândă zero de la chinezi şi îi dăduse cu 2% la ruşi, el care se jucase cu Kissinger şi obţinuse de la Sultz, şeful Rezervei Federale a S.U.A., cele mai avantajoase credite, cu cele mai mici dobânzi, unice în istoria F.E.D, a F.M.I. şi a Băncii Mondiale, cedase în faţa ticălosului, cedase în faţa nevoii stringente de valută. Când îşi amintea de cele 200.000 de costume bărbăteşti, din stofa cea mai fină, croite după cataloage pariziene, la doar 10$ bucata , îi venea să-l strivească. Ticălosul avea să le vândă, cu cel puţin 150$ bucata iar în magazinele occidentale aveau să ajungă la 600-700$. Şi, cu obrăznicie, îi ceruse şi 200.000 de cravate de mătase drept bonus. Adică, animalul voia, să plătească – practic – cravatele şi să ia costumele… bonus! După discuţii sângeroase, negocierile fuseseră întrerupte şi i se comunicase, nervos şi franc, că a sărit calul şi că nu mai este considerat un partener serios de afaceri. Aceasta era deja o ameninţare făţişă. Speriat, cămătarul renunţă la cravate, căci întinsese coarda imprudent şi înţelese imediat că risca să putrezească în beciurile Securităţii. Dar, iarăşi, îşi salvă capul căci era singurul dispus să-i plătească cele două milioane de dolari cash şi imediat! Adevărul este că în situaţia dată, lichiditatea şi disponibilitatea costă. Dar, cel mai tare îl mirase pe Ceauşescu, o notă de informare a Securităţii. I se aducea la cunoştinţă, că atât trenurile cu uree, cât şi cele cu costume se plimbau de luni de zile, unele în zona industrială Rhur, altele în landul Hessen, aparent fără nicio logică. Securitatea monitoriza trenurile căutând o pistă şi studiind posibilitatea recuperării  încărcăturii vagoanelor fără a stârni un incident diplomatic. Probabil, ticălosul căuta un cumpărător care să dea preţul cel mai bun. Dar plimbatul ăsta pe căi ferate luni de zile costă bani grei ori nu se întrevedea nicio logică. Dispuse continuarea monitorizării trenurilor cu cele mai competente cadre…

CAPITOLUL I – CARTEA RĂZBOIULUI