Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi am fost nevoite să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot am avut de încărcat un camion de mobilă şi destule bulendre. Hopul îl reprezentau lemnele, urcate într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine. Am încărcat căruţa, dar când să mă urc pe capră, moşul m-a repezit:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam spărios…
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele…
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă, ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci, că-i calu’ odârlit şi nu poa’ să tragă!
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal, ori să mă cert cu moşul să nu-l mai bată.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, patrupedul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului. Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba…
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop, dar îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou, dar s-a urnit, totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat calului sirop din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el. Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatic, dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului, i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard, într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor, moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură. Am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică. Seara, când treaba era gata, a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi am vizitat-o pe sora mea la serviciu. Mânca alune, marfă rară. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Doina Popescu Brăila 
Emoţionat. M-ai copleşit. Uf! Doamne, cum să baţi un cal? Draga mea Doinişoara… biciul acela rupt va cântări mult pe talerul cu fapte bune al vieţii tale. Şi umărul acela pus la purtarea căruţei cu lemne, împreună cu ostenitul şi flămândul cal. Draga mea…
Finalul povestirii e total! Râsul răsfăţat al surorii care nu ştie nimic… e terbil aici şi face mai răscolitor ceea ce ai istorisit.
Şapte ani mai târziu, în august ’90, mama probabil că a fost singura persoană din România care a renunţat de bună voie la casa naţionalizată şi s-a mutat la bloc, plătind nişte rate ameţitoare. Când toţi îşi cumpărau apartamentele în care stăteau 80-100000 de lei, mama a cumpărat un apartament nou în rate cu 699000. Mi s-a părut extrem de scump şi m-am dus în audienţă să văd dacă nu-i o greşeală. Era o mică greşeală de 300000 şi după vreo doi ani de alergătură, preţul a fost reconsiderat la 399000.
Dar, revenind la ziua mutării, se opreşte camionul cu mobilă în faţa blocului, pe o stradă care avea pe o parte blocuri, pe o parte case.
La casa din faţa scării noastre, vechea mea cunoştinţă, moşul, bătea un cal. La vederea mea s-a indispus dar nu s-a oprit.
Soţul meu, rugbist cu o statură impozantă, a pus mâna pe biciuşca moşului:
-Moşule, ascultă la mine:de azi suntem vecini. Dacă mai baţi calul te rup din bătaie.
Şi se pare că a fost muuult mai convingător decât mine.
Tragicomedia este specialitatea ta. Ce sa fac? Sa plang sau sa rad?
daca rad o sa-mi para rau. Daca plang inseamna ca refuz umorul… 🙂
Dacă pot pune un hohot de râs între prezent şi copilăria mea, înseamnă că m-am vindecat…
Poate si o Eugenie l-ar ajutat pe calut! 🙂
Cu siguranţă dar, bănuţii mei erau foooaaarte limitaţi…
Specialitatea Casei, deja! Un zâmbet cu ochii împăienjeniți de lacrimile aducerilor aminte. Tare bine faci, fata Moșului, că nu ții doar pentru tine comorile acestea. Uite, un mic cadou și de la mine : Pâinea pentru cantina Liceului nostru era cărată cu un furgon tras de o iapă sură numită Luminița. Ei bine, Nea Lișcu, căruțașul, când își termina treaba și venea acasă, oprea la cârciuma de peste drum să cinstească o țuică-două. ”Tase, zicea el către patron, vezi ,bre, că și Luminița e suflet!” Iar Nea Tase punea un tejghetar să toarne într-un lighenaș anume, trei halbe de bere și să adape iapa! Noi, copiii asistam cu câtă poftă se cinstea Luminița și cum începea, apoi, să danseze pe loc!”
Delicios! Pup pe Moșu! La mulți ani!