Dragoste și ciocolată

PROLOG 

     Radu Venturian era scriitor de modă veche. Își clănțănea romanele la antica mașină de scris, făcând adesea adăugiri și corecturi în creion, spre disperarea editorilor, învățați de ani buni să primească manuscrise electronice. Recunoștea adesea că râde ca să nu urle și scrie ca să nu pună mâna pe mitralieră. Fără să-i dilueze frustrările, rafalele de la mașina de scris îi mai distrăgeau atenția de la grețurile cotidiene. Toți scriitorii se cred geniali și vor să fie citiți. Dar… să nu-i împușcăm! Mor singuri! De foame, de tristețe, de prea multă adrenalină, de bătrânețe… Ideile lor, trăznite sau delicioase, pun în mișcare o întreagă industrie! Tipografii, librării, criticii literari, editurile, târgurile de carte, o uriașă afacere este vie datorită acestor entuziaști.

Primise în păstrare de la o prietenă, Arina Cuțitaru, psiholog cu firmă din alamă și cabinet pe strasse, zglobie nevastă de popă, un manuscris dactilografiat mecanic și câteva notițe scrise de mână, într-un dosar.

Se bucura că nu este unicul nebun ce mai folosește minunatele scule ale unor epoci apuse. Arina îi sugeră că este un document confidențial. Îl rugă să-l păstreze, pentru o vreme, să-l mai protejeze pe părintele, să nu facă apoplexie dacă îi pică întâmplător sub ochi. Curiozitatea îi dădea ghes și, Radu, prieten și confident al Arinei, se gândi că nu se face gaură-n cer dacă aruncă un ochi. Scriitura îl captivase. Fragmente din romanele lui i le citea Raliței, vecina cu doar citeva clase primare care-i făcea menajul gratuit, și care-l adora pentru nonșalanța cu care-și potrivea cuvintele. Povestea din manuscrisul Arinei, fiind oarecum confidențială, Radu o așteptă pe Ralița să plece, apoi o citi lui Mark Twain, câinele lup meloman.

Telefonul sună. Era banca: mesajul lunar prin care-l anunța c-a întârziat iar cu plata ratei. Brusc indispus, aruncă mobilul și-ntinse mâna după… La dracu! Manuscrisul dispăruse! După uluirea de moment și două ore de enervare, descoperi hoțul pe camerele de supraveghere: afurisitul de Mark îl dusese la el în cușcă și-l păzea hotărât, ținând botul și labele din față pe el! Măcar de nu l-ar băloși prea tare!

O sună pe Arina să-i povestească neașteptata pățanie, dar aceasta nu se prăpădi de grija manuscrisului, astfel că se relaxă și Radu.

La Boema 33, aproape de Romană, umbla o bârfă printre literați, că ăl mai celebru scriitor al patriei, când plonja-n depresie, uitat de adulatori, posta fotografii cu pisica personală pe Facebook și audiența o lua razna. Cum își cam neglijase fanii din online, alergând de la un târg de carte la altul, neavând pisică, Radu postă filmulețul infracțiunii canine pe Youtube, înregistrare fără sonor la care inseră Still Loving You de Scorpions. Se culcă înjurându-l pe Mark. Avea motive întemeiate să-i poarte pică blănosului, acesta având mai mulți urmăritori pe Facebook și Youtube decât el, ăl mai mare scriitor în viață, proclamat de Ralița.

 

 

 

Clanță de Rai

CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

– Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

–Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

–Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

–Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici

                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

–Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

–Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

–La o copită distanță! – suspină el nefericit.

–La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Popa Vârtej

POPA VÂRTEJ                                                      

Pe vremea comunismului, într-un sat, fu repartizat un popă fără prea multă şcoală. Zdrahon cu două vârtejuri în frunte, avea voce puternică și timbru plăcut. Cântând frumos, fu îndrăgit de toți; biserica era plină la fiecare slujbă. Dar, anii treceau și lumea începu să observe că se umpluse satul de feciori înstelați în frunte. Bărbații începură să se întrebe pe la cârciumă, dacă nu cumva părintele se ține de alte sminteli. Unii ziceau că-i lucru mare că odraslele seamănă cu popa și nu cu rândașul, dar altora nu le pica bine deloc. Femeile își vedeau de muncile lor, nu puține, iar păgubiții nu reușeau să scurteze calea de la bănuială la certitudine.

 Cum vârtejurile începuseră să se înmulțească în bătături, pe unii îi cuprinse indignarea, pe alții mânia. Babele iubeau cântările popii și, înarmate cu proteze și repertoriu de afuriseli, erau gata să facă zid în jurul lui. Băteau cruci, îi apostrofau pe cârtitori și le invidiau pe muierile tinere. Funcționarul de la primărie se întreba dacă n-ar trebui să-l treacă direct pe popa Vârtej pe certificatele de naștere. Reclamat la partid, popa fu chemat la cabinetul tovarăşului prim-secretar.

–Tovarășe prezbiter! Ar trebui să fii un far în sat, dar ești un licurici! O să-ți cadă icoanele de pe pereți de atâta dezmăț! Sfidezi morala socialistă!

–Tovarășe, prim! Lumea vorbește în pripă și cu pizmă! Morala socialistă au inventat-o oamenii! Ce fac eu, este să împlinesc voia Domnului! Nu-i sminteală, ci se cheamă lucrare duhovnicească! Iată aici, am cartea cu textul Sfântului Pavel, ce-mi susține cu tărie curățenia faptelor: se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Oficialul, care se așteptase la negații și opoziție din partea preotului rămase descumpănit.

–Deci, recunoști, tovarășe Vârtej! – zise el într-un târziu. Hotărât să faci lucrarea Domnului, ți-ai pus la treabă netrebnicul mădular, să sfinţești muierile din parohie!

Atacat că-i spusese Vârtej, precum țăranii cei proști, preotul deschise cartea  sfântului Pavel cu demnitate, arătându-i exact paragraful salvator.

Oficialul citi posac, apoi i se adresă cu severitate:

–Textul este în favoarea dumitale, dar reclamațiile subliniază că nu sfințești toate femeile, ci  ostenești doar la muieri tinere şi la copiliţe!

–Păcatele mele! Dar, gândiți și dumneavoastră că babele, care ţin toate posturile şi canoanele, venind regulat la biserică, s-au sfinţit destul! Nici partidul n-are organizație de babe! Urmând linia partidului, m-am ocupat de organizația de femei și tineret!

Politicianul se gândi o vreme, apoi concluzionă:

–Văd că ești la zi cu pregătirea politică! Bravo! Și, nu zic că n-ai dreptate! Ai! Dar… Există un… dar, tovarășe prezbiter! Constat că dumneata produci un dezechilibru vădit în sat, fiindcă te ocupi numai de sfinţirea tovarăşelor. Bărbaţii, fiind mai beţivi şi mai curvari, trebuie să fie trataţi corespunzător, ca sfinţenia să dea rezultat. Trebuie să luăm măsuri urgente și eficiente!

–Tovarășe prim! Puteți să mă băgați la ocnă, dar nu-mi stric mădularul pi dânșii!

–Există soluții, tovarășe prezbiter, rezolvăm! Te rog să faci urgent un referat de necesitate, să-mi spui de câte călugăriţe ai nevoie să repartizez în sat, ca să-i sfinţească pe tovarăşi în mod corespunzător! Cazarea şi masa pe durata detaşării cad în sarcina dumitale!

 

 

 

 

 

 

Propunere indecentă

Junele prim al liceului era Motanul. Cum erau destule cele care se păruiau pentru cofrajul lui vioi şi prezentabil, nu zăboveam asupra lui decât preţ de câteva secunde. Se despărţise de câteva zile de amica lui, fata unui boss din Miliţie, după ce, nu cu multă vreme în urmă, o lăsase în agonie pe fata unui chirurg. Era deja cel mai râvnit burlac şi se făceau deja pronosticuri: cine va fi următoarea victimă?

Eram clasa a XII-a şi în acele vremuri concurenţa pentru admitere era feroce, fiindcă nu apăruseră particularele care să scoată pe bandă batalioane de studenţi, aşa că învăţam pe rupte. Singurele chefuri la care mergeam erau ale colegilor de clasă ori a prietenilor din copilărie.
Prin martie era majoratul colegului meu, Adi Becheanu.  Când eram gata de plecare, mama deveni categorică: în blugi nu ieşi din casă! Îţi pui o rochie elegantă şi pantofi cu toc! Mă conformez fără entuziasm dar, ajungând la petrecere, constat că mi-am uitat sacoşa cu pantofi.

Pagubă-n ciuperci! Cum nu puteam dansa toată noaptea în cizme, m-am descălţat în şosete. Eram foarte amuzată de colegele mele, coafate, sclipicioase şi îmbujorate, gata de vânătoare.

Cum aveam deja un prieten, student la şcoala de ofiţeri, nu aveam niciun agaţament în plan şi mă simţeam perfect în şosetele mele. La un moment dat, în încăpere a intrat invitatul surpriză: Motanul. Ce mai freamăt, ce mai zbucium pe bietele mele colege!

Spre paguba lor, lipsa mea de interes şi şosetele albe i-au părut irezistibile Motanului, aşa că m-a luat la dans. Spre dimineaţă, sătui de balans, am confiscat nişte platouri cu muşchi ţigănesc şi caşcaval, trufandale pentru acele vremuri, şi ne-am retras în altă cameră unde am stat în poveşti până în zori. La renumele lui de playboy, uşa se deschidea din minut în minut ca toată lumea să vadă cum evoluează relaţia în dormitor. Spre dezamăgirea tuturor, eu am stat pe pat şi el pe covor, fiecare cu câte un platou în braţe şi n-a fost rost de nicio bârfă, cât de firavă.

I-am explicat direct că nu-mi permit să mă îndrăgostesc în clasa a XII-a, cu trei luni înainte de admitere, dar nu s-a lăsat prea uşor: ne întâlneam în fiecare joi şi trăgeam câte un loz. Dacă aş fi tras un loz câştigător căpăta dreptul la o primă întâlnire. M-am lăsat prinsă în acest joc fiindcă nu riscam nimic: nu câştigasem niciodată la loto. Spre surpriza mea colosală, în fiecare joi am câştigat câte 50 de lei. Recunosc că am trişat, am avut pregătit un loz necâştigător şi l-am arătat de fiecare dată.

Dar, Motanul era perseverent…  Noaptea,  după ora unu, după ce adormeau toţi ai casei şi la mine şi la el, mă suna şi-mi citea din Minulescu. Într-o noapte mi-a citit Polemici cordiale, de Octavian Paler, apoi în altă noapte, fiindcă eu aveam televizorul defect, mi-a comentat un meci de fotbal transmis în direct după miezul nopţii. Bietul Motan a fost nevoit să dea notă explicativă acasă pentru factura de 700 de lei, o treime din salariul unui inginer la acea vreme, aşa că cenaclul de noapte s-a mai subţiat. De atunci am citit aproape toate cărţile lui Paler dar niciuna n-a avut farmecul Polemicilor cordiale din scutece.

Prin ’92-’93, mergând cu trenul, în compartiment intră un tip cu nasul mare care-mi părea cunoscut:

–Octavian Paler!-zice el.

Discutam relaxaţi, tipul era fermecător. Îi spun cât mi-a plăcut volumul Polemici, îi spun de ce nu mi-a plăcut Viaţa ca o coridă.

-Domnule, nu înţeleg plăcerea de a încolţi taurul şi a-l ucide in aplauzele mulţimii. Mi se pare barbar!-  zic eu.

-Barbar este când muşti din hamburger şi nu te gândeşti cum este abatorizată vita. Un malac abrutizat o izbeşte cu barosul în cap, apoi vita merge pe bandă la tranşare. 800, 1000, 2000 de vite într-un schimb! Este o ipocrizie fără seamăn să ne facem griji pentru taur, cu atât mai mult cu cât taurul luptă pentru viaţa lui şi, nu o dată, iese învingător!- completează mister Paler.

Mai discutăm noi pe subiect, apoi mi-o taie  abrupt:

-Hai, lasă asta, că nu mă interesează maculatura din trecut! Uite că intrăm în gară! Am cheile de la garsoniera cumnatului meu, chiar pe Titulescu! Hai să ne-o tragem!

-Domnule, nu eşti serios deloc!- zic eu vexată.

-Bine, bine, am glumit! Hai că te duc la Predeal, la Orizont! Au şi piscină!

-Domnule, dacă vă admir ca scriitor, ca mascul nu mă interesaţi deloc! Nu cad pe spate când îmi face un bărbat avansuri dar, deja întreceţi măsura!

-Ce scriitor, duduie?! Eu sunt măcelar! Uite-aicea! – şi deschide un diplomat rusesc burduşit cu bani. O fi având scriitoraşul nasu’ mare ca mine, dar n-a pipăit ăla atâta bănet cât mi-a trecut mie prin mână! Hai, te duc la Sinaia la Intercontinental?!

Buzduganul soacrei

Erau colegi de serviciu şi se înţelegeau binişor. Întâmplător purtau acelaşi nume de împărat roman: Cezar.

Cezar I era angajat de vreo trei ani în firmă, Cezar al II-lea de vreo trei zile. Cel din urmă veni abătut de dimineaţă. Curios ca o muiere, celălalt Cezar îl tot iscodi până când acesta începu să se confeseze:

-Sunt amărât! Locuiesc cu nevasta în casa soacrei şi ticăloasele s-au unit împotriva mea şi m-au dat afară pe scări. Am ajuns aseară de la muncă şi am găsit valiza la uşă şi yala schimbată.

-Vezi că eşti fraier?- interveni celălalt Cezar. Eu întâi mi-am cucerit soacra! O am în buzunar! Oricât ar face-o nevastă-mea pe nebuna, soacră-mea dă cu buzduganu-n masă şi-o linişteşte! Mă iubeşte mai mult decât pe omida aia de fecior-su! Asta trebuia să faci şi tu: dacă făceai echipă cu soacra, acum erai acoperit!

Toată săptămâna Cezar al II-lea s-a jeluit iar experimentatul Cezar I l-a consiliat cu aplomb.

Într-o dimineaţă Cezar I-ul a fost anunţat la telefon că soţia a fost internată de urgenţă la Maternitate. A cerut două milioane avans din salariu şi s-a dus precipitat să-şi rezolve problemele. A doua zi a dat un telefon că întârzie apoi a venit amărât: îl dăduse soacra afară din casă. Ups!

-Cezărică, nu se poate suflete, soacra pe care o aveai în buzunar să facă aşa o boroboaţă? De neimaginat!- zic eu.

-Ei, treaba-i complicată! Asistenta şefă de la Maternitate mi-a arătat fişa medicală: nevastă-mea a făcut un avort şi a avut complicaţii, a făcut infecţie. M-am dus nervos acasă şi i-am spus soacră-mi că paraşuta de fii-sa s-a cotoit cu altu’!

-Da’ poate-i al tău, dragule!- s-a arătat soacra neîncrezătoare.

-Cum să fie al meu dacă noi nu ne-am mai tras-o de un an jumate!- i-a argumentat Cezar I-ul imediat.

-Ce? Te ţin pe casa şi pe mâncare şi tu nu te-ai mai culcat cu fii-mea de un an jumate? Trântorule! Bine ţi-a făcut că s-a culcat cu altu’! Ieşi afară din casa mea, că nu am de ce să ţin o putoare la uşă, numai să se îndoape şi să-mi zornăie geamurile cu sforăitu’! Marş afară!

Macho

Coloană mare de maşini pe bulevardul Cuza. Din cauza podurilor de gheaţă conduc mai puţin sportiv fiindcă-i mai igienic. Las geamul şi ascult discuţia dintre două adolescente pe scuarul bulevardului:

-Îl vezi pe tipul ăla care dă zăpada? Dacă se năştea la Hollywood îi detrona pe Brad Pitt şi George Clooney.

-Da, e macho, admite cealaltă! Nici Enrique Iglesias nu s-ar simţi prea bine în preajma lui!

-Enrique e bi, şi la banii lui ţi l-ar sufla pe frumuşel! 

-Doamne ce muşchi are! Şi ce mişto e îmbrăcat! Nu l-am mai văzut prin zonă! Cred c-a fost plecat pe afară! Roşcato, schimbăm ruta! N-o mai luăm prin centru, de-acum venim zilnic pe aci până-l agăţăm: ori io, ori tu!

-M-aş lipsi de virginitate pentru ochii lui frumoşi!

-Mă laşi cu ochii? Uite ce funduleţ sexi are!

Mă întorc spre tipul care dădea zăpada şi admit în gând că arată între mişto şi excepţional. Coloana se porneşte încet dar le şoptesc fetelor:

-Piano! Mai nou, băieţii bine şi-o cam trag cu băieţi! Şi rulez cu atenţie sub privirile consternate ale puştoaicelor.

Peste vreo oră ajung iar în sectorul cu pricina. Stau la coadă la stop în spatele unui Mercedes Vito de poliţie. Fetele plecaseră, aşa că privesc singurică la hărnicia tipului macho cu lopata.

Ridică privirea şi face vesel cu mâna. Mă uit atent să-mi dau seama dacă-l cunosc de undeva, apoi mă lămuresc. Nu, nu mie îmi făcea cu mâna ci poliţiştilor din maşina din faţă.

De pe scuarul din mijlocul bulevardului un tip îl apostrofează:

-Te-ai dilit? Ce te bagi în seamă cu idioţii ăia de caralii?

-A, îi ştiu bine, nu sunt idioţi! Ăştia sunt nişte caralii finuţi şi inteligenţi pe deasupara! Ne-am împrietenit! Sunt tipii care m-au arestat acum doi ani!

Dialoguri necenzurate

Prin ’83, fetele din echipa de handbal a şcolii aşteptau nerăbdătoare autocarul pentru a pleca la un important campionat zonal. Eu aveam mâna în gips şi eram în mare suferinţă fiindcă nu le puteam însoţi. Tensiune mare printre fete şi, hodoronc-tronc, un popă!

-Semn rău, zice Stela!-şi-şi deschide rapid trei nasturi, stuchind în direcţia popii.

-Am auzit că-i bine să numeri până la zece şi să pui mîna la păsărică!- zice şi Violeta, pitica echipei.

-Ete, p*la şi cu ăsta! -o trânteşte Humeniuca. Popa-i semn de ghinion! S-a dus dracu’ campionatu’! Putem să nu mai plecăm!

Fetele rămân fără suflare fiindcă directorul şcolii, care era profesor de sport şi antrenorul echipei, apăruse ca din pământ. Cum Humeniuca, la clasa a VII-a avea peste un metru optzeci şi era un inter redutabil dar juca excelent şi ca extremă fiind piesă de bază în formaţie, directorul s-a făcut că n-o aude, altfel ar fi fost nevoit s-o trimită acasă, compromiţând iremediabil şansele echipei la titlu.

Dar, preotul s-a sucit, s-a învârtit şi a rămas în apropierea fetelor aşteptând probabil o maşină de ocazie.

Humeniuca, superstiţioasă ca toţi copiii din cartier, după ce şi-a descheiat nasturii şi s-a pipăit pe ici pe colo dând mărunt din buze, şi-a îndreptat privirea vrăjmaşă către inofensivul părinte.

-Măi, Humeniuc, zice directorul, se vede treaba că nu prea-ţi plac popii!

-Nu-mi plac dom’ director, că ăştia nu se dezbracă niciodată de hainele-alea negre!

-Mărită-te tu cu un popă şi să vezi ce repede se dezbracă!- zise directorul şugubăţ.

-Adică, să mă mărit aşa… ca toanta, fără nicio probă? -sări zdrahoanca opărită.

Directorul schimbă vorba diplomat, spre a n-o lăsa pe Humeniuca să dezvirgineze urechile celorlalte fetiţe de 13-14 ani.

Când discuţia deviase binişor pe alte subiecte şi situaţia părea salvată, Violeta întrebă nedumerită:

-Da de ce vrei, mă, Humeniuco, să probezi ţoalele popii, că nu pricep?

-Nu ţoalele, piticanie! Io vreau să-i probez… Atunci, celelalte fete săriră să-i pună mâna la gură zăpăcitei, să nu scoată porumbelul de faţă cu directorul dar Humeniuca nu se lăsă şi zise:

-Io vreau să-i probez penisul, toantelor! Vedeţi, dom’ profesor, ce cultă sunt?- zise zdrahoanca cu importanţă.

Viaţa ca o telenovelă

Intri uneori pe la Galeriile de artă şi te delectezi cu expoziţia câte unui pictor mai mult sau mai puţin cunoscut. Apoi, un apus violent îţi sterpezeşte dinţii. Îţi spui că imbecilul a răsturnat vopselele şi datorită roşului agresiv a ratat subtilitatea compoziţiei. Apoi, te plimbi în amurg şi constaţi că şi natura are stridenţele ei şi că pictura care te-a enervat este deja plauzibilă. Aşa se întâmplă şi cu anumite scenarii care au o tuşă grotescă. Alunecarea în telenovelă este pur şi simplu enervantă. Dar ce te faci atunci când oameni pe care-i ştii de-o viaţă se transformă brusc în personajele unui serial hilar şi incredibil? Recent am aflat povestea halucinantă a unor amici, relatată chiar de unul dintre protagonişti dar zilele trecute, aşteptând la rând la un ghişeu am auzit una şi mai şi. Deci, se poate!   

Mugurel era prieten cu Andrei de când se ştiau. Grădiniţa, şcoala generală şi liceul le făcuseră împreună, la fel şi tabere, revelioane şi zile onomastice. Mugurel era frumosul, Andrei era vrăjitorul. Aveau deopotrivă succes la fete şi s-au însurat cam în acelaşi timp, Mugurel cu Liliana, Andrei cu Dana. Părinţii, mahări comunişti, le rostuiseră apartamente pe acelaşi palier într-un bloc ultracentral.

Într-o zi, Dana, bibliotecară la un liceu, l-a sunat pe Mugurel şi l-a rugat s-o viziteze la serviciu. Era nesigură, neliniştită şi plângea uşor:

-Mugure, nu am niciun dubiu! Andrei are pe altcineva! Spune-mi adevărul!

-Habar n-am!

-Te rog să nu mă minţi! M-am săturat să-l acoperi tot acoperi! Este un mizerabil! I-am găsit urme de ruj pe chiloţi!

-Zău, habar n-am! Singura femeie cu care l-am văzut în afară de tine este nevastă-mea!

-Amice, nu mă trata ca pe o idioată! Ştiu precis că are pe cineva şi tu trebuie să ştii, fiindcă sunteţi, nedespărţiţi: Dop şi Plop!

-Uite, am să încerc să vorbesc cu el şi dacă aflu ceva, mîine vin iar la tine şi discutăm. Dar nu mai plânge fiindcă ţi se ofilesc ochişorii! Bine?

Mugurel l-a luat pe Andrei la o bere dar n-a scos nimic de la el.

-Motane, n-o mai face pe nevinovatul, fiindcă este clar că ai pe cineva! Mie poţi să-mi spui, sunt ca şi fratele tău!

-Mugure, eşti beat! N-am pe nimeni şi dacă am ceva pe suflet mă duc la popă, clar? De când trebuie să mă spovedesc la un inginer?

-Andrei, să ştii că nu ai haz deloc! Dana suferă enorm din cauza ta! Cum poţi să fii un porc insensibil? Te rog să-ţi dai două palme în oglindă şi să-ţi vezi de casa ta!- îi spuse Mugur autoritar.

Pe la două merse la Dana la bibliotecă.

-Fată dragă, nu ştiu ce să-ţi zic! N-a recunoscut nimic dar agresivitatea lui m-a pus pe gânduri. Ăsta nu-i Andrei pe care-l cunosc eu de 24 de ani! Au mers la o cafea şi Mugur a sfătuit-o să se vopsească, să se dichisească, fiindcă dacă se lasă doborâtă de situaţie pierde partida definitiv. Lui Andrei îi plăceau femeile cochete în orice împrejurare.

Se mai întâlniră de câteva ori ca s-o încurajeze şi într-o dupamiază, Mugur întoarse cheia în uşa bibliotecii şi Dana nu-i opuse nicio rezistenţă.

Legătura lor, la început şovăielnică, se prelungi timp de mai multe luni.

Andrei îl evita după acea discuţie şi vinovăţia îl făcea şi pe Mugur să se ţină deoparte. Se mai întâlneau întâmplător pe scări, duminica luau micul dejun împreună după obicei, dar înstrăinarea era evidentă.

Într-o seară Andrei l-a aşteptat în parcare:

-Mugure, mă simt prost după discuţia de atunci. Hai, să facem pace! Vreau să ne îmbătăm cui şi când ne-om trezi să ne avem ca fraţii, ca pe vremuri!

-Andrei, mi-ar plăcea dar am de reparat un calculator la un client! Hai, s-o lăsăm pe altă dată! OK?

A doua zi, ajuns pe palier, auzi în apartamentul lui Andrei un scandal de zile mari. Dana urla de cădea varul de pe pereţi. Mugur împinse uşa şi rămase perplex: Andrei era în pat cu Liliana, nevastă-sa, şi Dana zbiera isterizată şi-i lovea cu pliciul de muşte. Puse mîinile în şolduri şi strigă răstit:

-Andrei, de câtă vreme mă înjunghii pe la spate, prietene?

-De patru luni, de când îţi neglijezi nevasta, craiule!

-Dana, nu mai zbiera la ei că noi am câştigat! Dacă vreţi să ştiţi, noi ne-o tragem de opt luni!

Au vândut apartamentele la mare urgenţă prin aceeaşi agenţie imobiliară.  Andrei a plecat cu Liliana în Canada, Mugur şi Dana au ales o ţară nordică. Ţin legătura pe mess şi se pare că timpul şi distanţa le-a diluat resentimentele.

Mugur încearcă marea cu degetul:

-Andrei, veniţi la noi în vacanţa de Paşte?

-Mă crezi prost? Vrei să-mi f*ţi nevasta?- se oţărî Andrei.

-Nu te-nţeapă niţeluş inima fiindcă eu am avut-o primul?- întrebă Mugur şugubăţ.

-Nu uita că eu ţi-am prezentat-o pe Liliana. Ne-am cunoscut în spital când m-am operat de apendicită.

-Cuuuum, te-ai culcat cu Liliana înaintea mea, ticălosule?

-Nu! Şi te rog să-ţi ei ticălosul înapoi!- zise Andrei voios.

-Atunci care-i poanta, ce dacă v-aţi cunoscut în spital?- întrebă Mugur mirat.

-Poanta e că Liliana a intrat peste mine în rezervă când mi-o trăgeam cu maică-ta!- zise Andrei jubilând.

-Minţi, pervesule!- strigă Mugur

-Dacă vrei să afli adevărul, poţi s-o întrebi ori pe maică-ta, ori pe Liliana… – sugeră Andrei.

-Ştii ce, amice? Te înţeleg şi te iert! În fond toată colpilăria am fost îndrăgostit de maică-ta dar n-am putut concura cu banii şi farmecul lui taică-meu!- aproape că strigă Mugur.  

-Adică taică-tu şi cu mama…- îngăimă Andrei.

-Da, boule! În toamnă, înainte să moară, tata mi-a spus că suntem fraţi, na!- zise Mugur cu veselie!

-Zău? Întotdeauna mi-a plăcut de taică-tu mai mult decât de taică-miu!- zise Andrei nostalgic. Acum ce facem, ne luăm fiecare nevestele înapoi?

 

  

  

Ceasul biologic

Aveam vreo 16 ani şi eram în Berceni, în vizită. Discuţiile despre sex erau tabu în acele vremuri, dar nu şi în casa Vasilescu unde eram invitată. Ca de obicei, nu eram singura musafiră, printre altele îmi amintesc două fete cuminţi, cu aspect de căprioare, singurele virgine din cartier, cunoscute drept cele două fecioare. Mihaela ne ţinea la curent cu ultimele bârfe din lumea bună. Subiectul era Prinţişorul şi clanul Niculescu-Mizil. Discutam în şoaptă, fiindcă subiectul era sensibil. Any, mama Mihaelei, care se dichisea în baie, deschise uşa şi ne invită acolo, ca să audă ce discutăm. La un moment dat se bagă şi ea în vorbă:

-Fetelor, Ceauşeasca asta e nebună! Nicio femeie nu-i suficient de bună pentru fii-su! După ce l-a despărţit de Donca, acum o ţine în şuturi şi pe Daniela Vlădescu, ca s-o facă să-l părăsească! Ce-o fi vrând nebuna? Ditamai bărbatu’ să ajungă să facă laba?

-Ce înseamnă laba?- întreabă prompt una dintre fecioare.

Any o privi cu îngrijorare:

-Vai, am auzit că eşti virgină, dar nici atâta lucru să nu ştii? Am s-o cert pe maică-ta! Laba e atunci când tipul ia p**a în mână şi o freacă!

După primul moment de stupefacţie zic pierită:

-Se poate Any? Suntem minore, virgine! Nu este igienic pentru urechile noastre să auzim aşa ceva! Unde mai pui că e şi Mihaela de faţă! Ce va gândi despre tine?!

-Ho, că Mihaela nu mai e virgină! Şi-a pus-o săptămâna trecută!- zice Any cu nonşalanţă, ca şi cum faptul că fiica ei de 16 ani făcea amor era un fapt banal.

Eu şi restul fetelor ne întoarcem surprinse spre Mihaela, o frumuseţe cu păr lung şi gene arcuite, 170 din care picioarele erau piesele de rezistenţă.

Mihaela mă priveşte şugubăţ:

-Tu trebuia să ştii, Doina! Ţi-am povestit cu amănunte în ultima scrisoare! A, te-am prins, domnişoara perfecţiune! Nu ţi-ai ridicat scrisorile de la post-restant! Te rog, fără privirea aia plină de reproş, că nu-i vina mea că n-ai citit!

-A, nu fac tumbe că nu m-ai anunţat, dar mă întreb ce-a fost în capul tău să faci amor de la 16 ani?!

-Tu ştii că toţi avem un ceas biologic care face tic-tac, tic-tac…- zice Mihaela.

-Mda… admit eu încă bulversată.

-Ei bine, uite că dintr-o dată ceasul meu biologic s-a dereglat şi tic-tac, tic-tac s-a transformat în sex, sex, sex...

Meditaţie pentru examen

Părinţii erau disperaţi. Deşi nu se hazardaseră către un liceu de elită, la care admiterea era dificilă şi, la sfatul dirigintei, se orientaseră către un liceu modest, Fănica picase şi risca să rămână neşcolarizată. În disperare de cauză, prin intermediul unei cunoştinţe apelară pentru meditaţii la doamna Dincă, profesoară de română în jur de 50 de ani, talentată, cunoscută pentru tact şi apropierea faţă de copii.

Cum nu era toantă, fata începu să prindă rostul gramaticii dar doamna profesoară avea o apăsare. În toate propoziţiile pe care le forma, Fănica făcea trimitere la cimitir.

-Fănica, te rog să formezi o propoziţie cu subiect şi predicat:

-Eu am fost în cimitir.

-Hai să mai încercăm una…

-Eu am fost cu Ionică în cimitir.

-Acum vreau să alcătuieşti o propoziţie folosind o enumeraţie:

-Am cumpărat biscuiţi, cola şi gumă de mestecat şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Mda… Haide să vedem o propoziţie introdusă prin „şi”.

-Şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Ştii… ai o gândire cam morbidă pentru vârsta ta. Ai 15 ani împliniţi?

-Nu, am 14…

-Cred că eşecul de la admitere te-a afectat. N-aş vrea să faci o prostie! Cred că ai nevoie de consiliere…

-De ce spuneţi asta?

-Pentru că în toate propoziţiile foloseşti cuvântul cimitir. Acest fapt mă determină să cred că te preocupă exagerat de mult.

-Sigur! Şi eu şi Ionică stăm cu părinţii! Singurul loc unde putem să ne-o punem e în cimitir!

Dentiştii spun lucruri trăznite

Începuse anul universitar şi hormonii dădeau în clocot. Băieţii din anii mai mari inventariau prospăturile, bobocii, care discutaseră obsedant despre sex în cele nouă luni de armată, se simţeau în mare formă şi sperau să scape în sfârşit de povara virginităţii. La anul întâi aveam o colegă de cămin cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. Uneori parcurgeam împreună drumul de la facultate până la cămin. Avea o fire altruistă şi o bunătate dublată de o mare naivitate. Discutam cu ea zilnic cam jumătate de oră, cât ţinea drumul până la cămin şi mă uimea de fiecare dată cu logica ei ciudată. Lesne o puteam numi căzută din cer. Blondă, minionă, putea cuceri orice băiat drăguţ dar, se pare că, Elena nu intenţiona să se oprească la unul şi se culca, într-o frenezie, cu toţi, fără niciun criteriu, fapt ce mă deruta peste măsură.

Într-o zi ciocănesc în uşa ei ca să-i cer un fier de călcat şi, auzind intră, împing uşa şi o văd pe Elena în pat cu prietenul colegei ei de cameră.

Mă scuz şi plec uluită. A doua zi o întâlnesc la metrou.

-Elena, nu ştiu ce recorduri vrei tu să baţi, e treaba ta, dar nu mă aşteptam să te culci şi cu prietenul colegei tale de cameră!

-De ce? Gabi e plecată la părinţi şi băiatul ăsta nu avea cu cine să se culce!

-Hodoronc tronc! Şi ce-ţi pasă ţie?

-În clasa a noua am fost la dentist şi tipul a vrut să se culce cu mine! Eram virgină, l-am refuzat şi el, ca medic, mi-a explicat cât suferă un băiat dacă se excită şi fata îl refuză! Printre altele, i se umflă ouăle! De atunci nu am mai refuzat niciun băiat…

-Zău, şi tu le-ai crezut pe ticălos?

-Cum să nu-l cred! Doar era medic!

-Poate ar fi bine să ştii că lumea vorbeşte despre tine…

-Ştiu, ştiu! Unii zic că sunt nimfomană, alţii că sunt curvă!

– Se pare că, de fapt, tu ai inima bună!

-Bineînţeles că am inima bună!

Camerista de la Paris

La hotel, la Paris, camerista era afro. Deşi era semnul cu NU DERANJAŢI pe uşă, probabil că o subită curiozitate de a afla cum fac sex românii a determinat-o să dea buzna în zori. Am tras un cearşaf peste noi şi am invitat-o să revină mai târziu, după ce dispare semnul de pe clanţă.
Pesemne că era surdă: s-a apucat impasibilă să dea cu aspiratorul. Înfăşurat în scutece ad-hoc, rugbistul a luat-o de mână s-o dea afară. Eu am privit cât de greu s-a lăsat dusă: un fel de luptă corp la corp. Deşi, în genere am o memorie excelentă, nu-mi amintesc decât picioarele negre, cremuite, incredibil de lungi, ţâşnind impetuos de sub fusta neglijabilă.
A doua zi am plecat prin Mall şi l-am lăsat pe rugbist în pat. Era foarte cald, dormea fără scutece, pijamaua lui era undeva în bagaje rămase în mașină.
L-am sunat să văd dacă vrea mâncare chinezească. Nu ne-am putut înţelege din cauza aspiratorului.
-Motane, dai cu aspiratorul în deplasare?
-Nu eu! Nebuna asta de negresă a dat buzna şi nu vrea să iasă!
-Dă-o afară!
– Oricum, ar fi inutil, mai are foarte puţin… De fapt, eu am dormit buştean şi când m-am trezit aproape isprăvise!
-Adică te-a admirat cum dormi acoperit doar de blănița naturală?
-Mă mir şi io că n-o deranjează deloc!
-Ca să vezi!
Probabil a fost mai norocos decât mine, mâncarea chinezească a fost grețoasă, carnea suspectă, poate de pisică, poate de câine din suburbiile pariziene. Eu am ratat masă, probabil el a punctat cu patul! Fiecare cu norocul lui în viață!

 

 

 

Curva satului

Bulgăroaica lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica. Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi negăsind ce căuta îl strigă pe Niţică. Acesta lăsă cu părere de rău joaca cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

-Ghiaurule, să dai fuguţa la cooperativă să-mi cumperi nişte copci, dar, uite că n-am mărunţiş şi-ţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipită s-alergi şi să te-ntorci cu restul banilor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine!

Striptease în lift

Eram la Sovata în hotelul Danubius, la un curs idiot, în realitate o vânzare mascată de asigurări de viaţă. Depistasem impostura şi eram destul de nervoasă. Eram în jur de 100 de „cursanţi” şi majoritatea înţelesesem că am fost păcăliţi. În hotel mai erau cazaţi nişte

Cu Adrian Păunescu într-o cameră de hotel

La venirea Cenaclului în oraș, mulţi se duceau la Traian[1] să-i ceară lui Păunescu butelie, apartament ori dreptate de la autorităţile comuniste. O vecină i-a sugerat să-ncerce.

–Lui Păunescu îi plac femeile! – zise ea. Tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai întins cu destui! Culcă-te cu Păunescu, să-ţi facă pensie pentru băiat!

Urmând sfatul, Maranga marșă, fiind pe terenul ei. Cu o rochie neagră, aproape cuminte dacă ignorai șlițul extravagant, s-a dus la Traian. În barul hotelului era de-a casei. L-a rugat pe barman s-o ajute. Tânărul a luat actele medicale, intrând în biroul directorului.  S-a întors rapid cu răspunsul: Deseară la unsprezece vii la etajul 12, în apartamentul prezidenţial.

Mai fusese c-un iubit într-o cameră, dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimida. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului, unde se afla hotelul.

Urcă cu liftul, hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră, scoţându-şi eşarfa cu gest teatral. Poetul o invită să se aşeze, dar Dori înţepenise în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat, în sfârşit, la insistenţe. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul. Poetul i-a înmânat un set de acte: Ţine decizia pentru o pensie: 700 de lei pentru copil! Și, nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate, în viitor, medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări! Deții un sentiment matern admirabil de intact!

S-a întors acasă cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată, în complicata ei viață, un bărbat a tratat-o ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă.

–Cum a fost? Te-ai culcat cu el? – o întrebă vecina.

–M-aș fi culcat cu el, dar cum era să-i dau afară pe cei 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?

–Nu puteai să aștepți până la sfârșit?

–Care sfârșit? Unu ieșea și doi intrau! Coada era pe scări până la etajul trei!

Prima dată în viață, mulțumi unui bărbat cu altă monedă decât era învățată: îi puse o lumânare la Biserica Greacă.

[1] Hotelul Traian.

http://octaviansoviany.wordpress.com/2010/11/05/la-plecarea-lui-adrian-paunescu/

Votul secret

Citind în stenogramele sov-ului cum şi-a luat Geoană „m**e cu hidrantul”, mi-am adus aminte de primul vot din viaţa mea.

Curve de import

Se discută adesea despre cea mai veche meserie din lume. Părerea generală este că cele mai vechi meseriaşe sunt… curvele.

Bulevardul Sexului

3 octombrie, ziua Reunificării Germaniei, ne-a prins în Berlin şi nemţii erau în dilaila. De la Poarta Brandenburg

Porunca a şaptea

Dinu se mutase recent în casa construită de el şi lenevea în jacuzi. O chemase şi pe