Naivitatea savanţilor germani

Cu ani în urmă aveam o Lancia Prisma diesel, puternică sportivă şi cu un consum insignifiant. Cu jale în suflet am vândut-o unui amic, director de tipografie. Mi-a dat omul avansul şi s-a urcat la volan, cu nevasta lângă el, să facă o tură pe la Ploieşti, să se laude cu bijou-ul. Peste o oră mă sună:

-Şefa, m-am uitat după cracii la o paraşută şi am intrat în fundul unuia!

-Păi, nu ai nevasta lângă tine?

-Ba da, dar ne-am uitat amândoi!

Cu vreo trei ani în urmă, iau copiii de la bazin şi, oprită fiind la o trecere de pietoni, intră un Matiz în fundul maşinii mele. Ca fapt divers, mie mi-a îndoit oleacă numărul dar Matizului i-a dispărut toată faţa.

Cobor şi dau cu ochii de doi puşti:

-Măi băieţi, dar nici n-aţi mimat măcar că frânaţi! Ati intrat voios în caşcaval!

-A… ca băieţii! Ne-am uitat după bunăciunea aia cu fustă mini de la bancomat şi n-am văzut că aţi oprit! Ce-i frumos place şi lui Dumnezeu!

Deci, la acest comportament specific unei largi categorii de şoferi, vin savanţii germani de la Universitatea Freie din Berlin cu o maşină coordonată integral de puterea gândului. Ori nemţii sunt tâmpiţi, ori maşina este proiectată exclusiv pentru cei cu gânduri inocente. Dar chiar şi aşa, dacă nu mă uit după gagici ( de obicei nu mă uit!) dar mă gândesc la o shaorma? Ei, nu derutez procesorul maşinii? O shaorma picantă accelerează ori frânează minunata machinetă?

Mă întreb ce reacţie ar avea o maşină într-un sens giratoriu, în timp ce şoferul ei evaluează nişte silicoane!

Redacţia Formula AS la Brăila

           Cu siguranţă aşteptaţi cu nerăbdare o nouă povestire trăsnită dar în seara aceasta am avut un eveniment important la Brăila şi e musai să vă povestesc.

Împreună cu cele două blogeriţe, Ingrid şi Sabrina, am fost la Biblioteca Panait Istrati, unde a avut loc întâlnirea cu membrii redacţiei Formula AS.

           Deşi am avut o zi nebună, am reuşit să ajung la eveniment fără să întârzii, dar şi fără să ajung pe acasă ca să mă schimb. Am fost „sub acoperire”, cu faimoasa mea şapcă roşie. Acum, dacă Serafim a zis că-i bună la biserică, am zis c-o fi bună şi la bibliotecă.   

           Sala s-a umplut rapid şi au fost şi persoane care au stat în faţă, în picioare.

           Ca la un meci de handbal, unde antrenorul îşi adună în jur jucătorii pentru indicaţii finale, membrii redacţiei s-au adunat în jurul doamnei Sânziana Pop. Am simţit imediat că formează o echipă. Mă uitam după Adriana Bittel, Dia Radu şi Aurora Peţan dar am văzut că doamna Sânziana Pop este înconjurată de şase băieţi.

           Gândul m-a dus imediat la Cărtărescu. Vă amintiţi poate, că vara trecută, fiind la o întâlnire la biblioteca V.A. Urechea în Galaţi, l-am invitat pe Mircea Cărtărescu şi la Brăila dar m-a refuzat speriat: A, eu nu vin la Brăila, mi-e frică de cuţitari!

           Deci, îmi zic, uite că de frica vestiţilor cuţitari, doamna Sânziana a venit cu bodyguarzii!

           Dar m-am înşelat, cei şase băieţi erau chiar membrii redacţiei: Cătălin Manole, zis Parizianul, pui de brăilean, Valentin Iacob, brăilean dinspre mamă, Bogdan Lupescu, Alex, Cătălin Apostol şi un tânăr profesor de jurnalism racolat din Cluj al cărui nume îl scriu mâine, fiindcă uite, sunt bătrână şi mai uit.

           Din partea bibliotecii au fost prezenţi domnul director Dragoş Neagu şi domnul Aurel Furtună. Întâlnirea a fost moderată de domnul Claudiu Brăileanu, responsabilul cu relaţiile publice şi comunicarea în cadrul bibliotecii.

                     Doamna Sânziana Pop, cu vitalitatea cunoscută, a fost piesa tare a serii. A venit în mijlocul cititorilor să vadă ce doresc oamenii să citească, care sunt problemele care ar putea genera alte rubrici ale revistei. În luptă cu mediul online şi având un segmentul de cititori dinamic şi într-o continuă schimbare, Formula As este realizată cu un colectiv de 50 de jurnalişti prin multă alergătură şi documentare temeinică în teren. Este o publicaţie dinamică şi se adaptează continuu pentru a face faţă provocărilor viitoare.

          Brăilenii, iubitori de cultură, calzi şi logoreici, s-au antrenat într-un dialog viu cu ziariştii veniţi din capitală. Indiferent de vârstă, brăilenii au arătat că le pasă de limbă română, de soarta Roşiei Montana, de sănătatea fizică şi morală a acestei ţări. Patriotismul este un cuvânt desuet dar concetăţenii mei, fără să folosească fraze bombastice au demonstrat că încă simt româneşte. De la întâlnire nu putea lipsi patronul spiritual al Brăilei, inegalabilul Panait Istrati. Opera lui este un vast tratat de prietenie şi oamenii acestor meleaguri încărcate de legendă par născuţi sub zodia prieteniei.

           Pomenirea părintelui Arsenie Boca a fost un alt moment deosebit al serii.

           S-a discutat despre un program pilot care va fi iniţiat în liceele brăilene: timp de trei luni, un număr de 40 de ziare va fi distribuit gratuit elevilor, după care, la o masă rotundă aceştia să vină cu propuneri legate de conţinut editorial specific vârstei.

           Întâlnirea s-a finalizat cu intervenţia doamnei Valeria Ursan. Au urmat autografe, schimburi de numere de telefon, adrese de e-mail şi, bineînţeles, o fotografie de grup.

Redacţia Formula AS la Brăila

P.S. La final, doamna Sânziana Pop ne-a mărturisit că în sală se află şi Natasha Galche, brăileancă, excelent redactor şi membru de bază a redacţiei. Apare în fotografie în dreapta.

În fotografie, la masă se află domnul Aurel Furtună. Nu puteau lipsi Ingrid şi Sabrina.

P.P.S. Dacă n-am greşit la numărătoare, trei dintre cei şapte aşi ce o însoţesc pe doamna Sânziana Pop sunt chiar brăileni.

Ultimul bancher

Am revenit în ’91 în Brăila ca tânără profesoară de matematică. Rugbistul lucra în Bucureşti la Fabrica de ciocolată şi era printre primii din ţară care folosea un PC. Nebunia era că voia să părăsească Bucureştiul, pentru că băuse apă din Dunăre şi era hotărât să devină brăilean dar, la acel moment, septembrie ’91, nicio firmă sau instituţie din urbea noastră nu avea încă PC.

Eu îmi găsisem mai multe alternative de job în capitală şi-mi sfârâiau călcâiele să mă reîntorc, însă el insista să ne stabilim la Brăila.

Imaginându-mi că o bancă ar trebui să aibă computer, am intrat la BRD. Mi s-a indicat biroul directorului şi am călcat apăsat spre zona indicată. Intrând într-un mic holişor întunecat, un tip m-a luat în braţe şi mi-a spus „Bau!”.

În momentul următor l-am izbit de perete şi l-am imobilizat. Năstruşnicul necunoscut era chiar directorul băncii, Constantin Ferdinalis.

-Vă rog să mă scuzaţi, v-am confundat cu o ziaristă!

-Pe mine vă rog să mă scuzaţi, fiindcă pentru un „bau!” inofensiv era să vă rup mâna!

M-a invitat la o cafea, mi-a ascultat necazul cu slujba soţului şi timp de vreo trei ore a sunat la toate instituţiile din oraş încercând să dibuiască P.C.-uri. În 2011 poate părea absurd dar atunci, singurele locuri unde se punea problema să le vină PC-uri în următoarele 2-3 luni erau Inspectoratul Şcolar, SRI-ul şi Banca Ţiriac.

Atunci am văzut pentru prima dată un fax:

-Vai, dar ce telefon aveţi! Face şi cafea?

-A, nu, acesta este un fax! În curând toată lumea va folosi faxul. Este o piesă obligatorie într-un birou.

M-a lăsat să mă joc la fax, am transmis, am recepţionat şi l-am sunat pe rugbist la Bucureşti.

-Motane, te rog să nu zici nicio prostie fiindcă te sun după faxul unui director de bancă şi e pus pe speaker.

-Ei, foarte bine, atunci să afle şi directorul de bancă că teeeeee iuuuuuuuuubbbbbeeeeeeeessssssccccc şi că mor de dorul tău, a răcnit el din rărunchi.

Am închis rapid, gândind că rugbistul l-a speriat pe dom’ director dar acesta nu numai că nu s-a supărat dar de atunci ne-a purtat o caldă afecţiune.

În scurt timp am început să lucrez în presă. Îl întâlneam pe domnul director la toate inaugurările, nu ştiu cum se întâmpla, dar săptămânal se mai inaugura câte o firmă cu sobor de preoţi, discursul primarului şi chermeză cu icre negre după.

Spunea şugubăţ:

-Ai văzut că radarele mele au detectat ziarista din tine? Apoi strâmbându-se prefăcut: oh, ce mă doare umărul!

-Pe viitor să investiţi într-un bec de 60 de watti. Doar sunteţi bancă, vă permiteţi! Vă scuteşte de surprize!- râdeam eu. 

Prin 2003 aveam nevoie urgent de 145 de milioane. M-am dus la bancă să văd ce şanse am să-l primesc. Domnul Ferdinalis m-a văzut baletând pe la ghişee şi m-a invitat în birou. M-a servit cu un whiskey, a chemat o inspectoare care mi-a cerut buletinul şi mi-a dat să semnez nişte formulare, apoi am discutat vreo oră despre piaţa imobiliară care dădea semne de dezgheţ, dar şi despre devalizarea Pal-ului, un mare producător de mobilă demolat în plină glorie de excrocul care-l cumpărase, zice-se, mare investitor.

La un moment dat, inspectoarea a venit cu o sacoşă de plastic pe care a pus-o lângă birou.

Ne-am luat rămas bun şi la plecare directorul zice:

-Sacoşa nu o ei ?

-Păi, nu-i a mea!

-Acolo ai banii de credit!

Am plecat uluită de rapiditatea procedeului şi câteva luni mai târziu am returnat toţi banii.

Prin septembrie trecut, domnul director era grav bolnav dar încă pe baricade, director la o bancă comercială. Aflase de la un avocat despre mizeriile pe care mi le-a făcut Banca Transilvania şi m-a chemat să vadă dacă mă poate ajuta cu ceva. În conjunctura de atunci nu am profitat de oferta făcută şi probabil am greşit.

Discutam de vremurile în care m-a servit cu acel credit expres.

-Ştii care este culmea?  Normele bancare de atunci îmi permiteau. Am dat mai multe credite instant, aşa cum ţi-am dat şi ţie.  Am avut un excelent radar la oameni: niciunul dintre cei care au primit astfel de credite nu au abuzat şi nu m-a pus în ipostaze dificile. De-a lungul timpului am avut probleme doar cu credite date pe analize contabile, scoring-uri şi proceduri. Omul îşi poate cosmetiza o balanţă, să dea bine la bancă, dar când îl priveşti în ochi îl vezi dacă este om de onoare ori ba! Dacă aş fi patron în propria mea bancă aş lucra şi acum ca şi atunci. Să privesc omul în faţă şi să decid dacă risc ori ba! Nici eu, nici tu nu ne-am schimbat dar s-au schimbat vremurile. La vremuri noi, stăpâni noi!

-Dar despre credite cu buletinul în magazine de mobilă sau electrocasnice ce părere aveţi?

-Nu ştiu ce cretin a pus la cale acea mare tâmpenie a creditelor cu buletinul, când practic s-a dat drumul la furat. Dar cu siguranţă a făcut parte din plan!

Săptămâna trecută domnul director Ferdinalis a murit. Mulţi brăileni au pierdut un prieten şi un bancher serios.

Poet în vremuri vitrege

Am fost invitată telefonic de poetul Virgil Andronescu la lansarea unui volum de poezie, apoi, câteva ore mai târziu, printr-un e-mail exagerat de timid, inundat de scuze aş putea zice, m-a rugat să-i prezint cartea. Îl ştiam destul de vag dar mi-am dat repede seama că am de-a face cu un poet, fiindcă nu ştia nici măcar în ce zi ne aflăm şi mi-a propus să ne întâlnim, cum ar veni, … ieri, ca şi cum pentru el timpul ar curge în sens invers, dinspre joi spre miercuri! L-am atenţionat dar mi-a spus spăşit că el retrăieşte ziua de marţi de vreo două săptămâni, ca într-un celebru film american, şi a cam pierdut noţiunea timpului în accepţiunea celorlalţi, adică a noastră, a nepoeţilor. M-a dezarmat. Mi-am zis: de ce nu, dar, gândindu-mă la mine prezentând poezie, pentru o fracţiune de secundă am avut pe retină un rottweiler alergând printr-un câmp cu zambile. M-a vizitat joi la birou şi mi-a adus cartea. Am citit titlul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”. Mi s-a făcut frig. L-am privit cu atenţie: nefericire profundă, pesimism concret, stringent. Să fii poet sărac într-o ţară care nu dă doi bani pe cultură şi să trăieşti pe viu cea mai nesuferită criză financiară din istorie poate fi mult mai dureros decât cea mai acută durere de dinţi. Aşa arăta Virgil: ca un tip copleşit de o infernală durere de dinţi şi căruia şi lumina şi vocile noastre îi făceau rău.

  -Deci ai de gând să te sinucizi?- l-am întrebat până la urmă. A dat din cap evaziv, privind pierdut spre gresia banală. I-am spus că accept să-i prezint cartea cu condiţia să nu-mi facă vreun pocinog: nici înainte de lansare, nici după! S-a gândit puţin şi apoi mi-a spus destul de anemic că a trecut un an şi jumătate de când a scris aceste poezii, asfel că se mai poate abţine o vreme. Am insistat totuşi să-mi promită. Ca toţi cei foarte tineri, mi-a sugerat crud şi dezinvolt că reacţionez ca mama lui dar mi-am păstrat calmul. Având în vedere că lansarea urma să pice într-o zi de marţi, i-am cerut să mă sune şi vineri şi luni ,ca să mă asigur că-l aduc în faţa publicului în persoană. Vineri nu s-a întâmplat nimic dar sâmbătă m-a sunat şi era cam pierit la telefon. Aseară, luni, deja se făcuse târziu şi intrasem la idei. Până la urmă, destul de târziu, a sunat. I-am spus că mi-a dat emoţii şi pentru prima dată l-am auzit râzând. Se pare că pentru moment mi-a reuşit şmecheria şi, în această seară, a avut loc lansarea.

            Cu siguranţă suntem în faţa unui tip consecvent. Pesimist, disperat, zdrobit de soartă, Virgil Andronescu este un poet modelat de prezentul dezolant, lipsit de orizont. Virgil nu cochetează cu ideea de sinucidere doar în volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”  ci şi în viaţa de zi cu zi. Astfel, pentru prezentarea cărţii sale, logic ar fi fost să apeleze la un poet, şi Brăila are destui, dar el m-a contactat pe mine. Cu siguranţă este o greşeală, mi-am zis, şi i-am spus franc: este o alegere catastrofală, Virgil, un gest sinucigaş, eu scriu romane de acţiune, poliţiste, pamflet, proză umoristică: nu ştiu dacă o să iasă bine!

           Să scrii poezie este destul de obişnuit dar, să publici poezie mi se pare un act de mare curaj ori poate de inconştienţă. Pentru că atunci când scrii un roman este simplu: te susţin personajele puternice, bine conturate, seduci cititorul cu umorul sau cu ingeniozitatea intrigii. In cazul poeziei este vorba de altceva mult mai subtil şi mult mai serios: trebuie să ai luciditatea să renunţi la balast şi să păstrezi doar crâmpeiele de genialitate. Altfel, poezia poate fi ca un fel de supă în care gospodina a aruncat paste făinoase în formă de alfabet: de câte ori bagi lingura în strachină mai scoţi nişte litere din care încropeşti o strofă.

          Ca o formă de umilinţă, Virgil Andronescu adesea nici nu pune titluri poeziilor sale sau în loc de titlu foloseşte un fragment amplu din dispozitivul poeziei. Probabil că, dacă ar fi citit măcar titlurile cărţilor mele: Dumnezeu era-n vacanţă, Despre sex în gura mare… sau titluri de capitole: Pisica cu clopoţei prinde şoricei surzi, Înşeală-ţi bărbatul dar nu te spovedi… opţiunea lui ar fi fost alta.

           În sfârşit, alegerea a fost a lui de bună voie şi nesilit de nimeni!

Chiar dacă nu şi-a asumat riscul în cunoştinţă de cauză  … zarurile au fost aruncate!

           Revenind la volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele” nu vă voi spune dacă este o carte bună sau nu! Pentru aceasta sunt plătiţi nişte domni ce pot fi uneori destul de nesuferiţi. Este cam ciudat pentru mine, care în acest moment scriu un roman poliţist să vă ofer nişte chei pentru poezie dar încerc să vă ofer măcar un … şperaclu. 

           Pentru cei mai mulţi dintre noi, semnele de punctuaţie generează nişte raporturi logice. Eu sunt profesoară de matematică şi nu-mi pot închipui un calcul algebric fără + sau -. Dar Virgil Andronescu îşi trăieşte coşmarul indiferent la logică, astfel că, în încercarea obsesivă de a tangenta esenţialul, prea rar apelează la semne de punctuaţie şi atunci când o face utilizează doar punctul ori semnul exclamării. Departe de a spune că el a inventat America. În 1912, Apollinaire recurge la un act de curaj prin decizia de a suprima toate semnele de punctuaţie în poezie, astfel că poeţii din secolul al XX-lea utilizează frecvent acest procedeu. Astfel, forma materială devine la fel de importantă ca şi ideea, conţinutul. Alain Vaillant, în Poezia. Iniţiere în metodele de analiză a textelor poetice, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1998, ne semnalează că Michel Riffaterre a propus să numim semnificanţă acea putere specifică, graţie căreia totul, în poezie, semnifică: cuvintele, blancurile, imaginile, sonorităţile; dar şi formatul, tipografierea, punctuaţia etc.  

           Versurile alternează cu grafica şi pentru cei mai puţin acomodaţi cu acest stil de poezie deschisă desenele pot juca rolul unei interfeţe. La prima vedere pare că priveşti la nişte planşe de biologie moleculară: amibe, parameci, spirale ADN, reprezentări macroscopice ale celulelor, fibre de muşchi, spermatozoizi, utere sau scroturi. La o privire mai atentă constaţi că paramecii sunt de fapt oameni surprinşi într-o înlănţuire disperată. Pe unele planşe sunt sirene prizoniere între filele cărţilor, pe altele ai impresia că sunt reprezentaţi gini din poveştile arabe. Pe cele mai multe oamenii sunt reprezentaţi stilizat, prizonieri în frunze de irişi. Oameni în zbor, mitul Androginului, elemente brâncuşiene sau de Kama-Sutra… Probabil că este o tehnică de simplificare, o tentaţie a esenţialului. Irişii revin obsesiv în majoritatea poeziilor. Grafica este chiar mai consistentă şi mai consecventă decât poezia. Se pare că tânăra graficiană, care-i cunoaşte bine zbaterile şi nefericirile poetului a realizat planşele după ce a citit poeziile. Pentru volumul următor, sugerez ca poeziile să fie scrise ulterior graficii. Poate tristeţea patologică şi încrâncenarea lui Virgil se vor dilua în formele fluide ale desenelor şi va ajunge la un volum scânteietor de versuri de dragoste. Pentru că dincolo de lipsurile apăsătoare, acutizate de criza financiară, se pare că dragostea neîmplinită şi fascinaţia cuplului întreţin cu succes disperarea poetului.

           Versurile sunt amplificate prin lungi enumerări dar şi prin repetiţii ce conturează un univers obsesiv: cutremure albe, irişi, femei frumoase, neologisme introduse brutal în context cu intenţia clară de a frapa. Nu este o noutate şi trebuie să recunoaştem,la un moment dat, unora chiar le-a reuşit figura… De pildă, lui Cărtărescu…

Fericirea la un telefon-distanţă

-fragment din romanul Pisica cu papion

Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.

Conflictul între generaţii

Revoluţionar la tinereţe, reacţionar la bătrâneţe, zicea papaşa. Timpul trece şi unora le vine tot mai greu să înţeleagă generaţiile care vin după.

Eu m-am revoltat în adolescenţă împotriva minciunii şi ipocriziei adulţilor, astfel că am rămas blocată emoţional undeva pe la 17 ani. Aşa se face că ajungând la catedră m-am trezit mai aproape de elevi decât de colegii din cancelarie şi adesea m-am transformat în avocata lor.

Timpul a trecut şi cum copii fac copii, am şi eu două puştoaice. Sabrina îmi face pachetul dimineaţă şi aleargă după mine să se convingă că l-am luat, Ingrid învaţă bine ca să-mi demonstreze că se poate descurca prin forţe proprii, fără meditaţii. Doar când e vorba de actorii mei preferaţi, fetele îmi spun zâmbind cu îngăduinţă că Alain Delon şi Rob Huston sunt nişte băieţi prăfuiţi cu freză demodată.

Dar în această seară am avut parte de o surpriză: fetele mele se uită pentru a doua oară la „Dirty dancing”, filmul adolescenţei mele. Şi atunci mă întreb: kakaia conflict între generaţii?