Ultimul bancher


Am revenit în ’91 în Brăila ca tânără profesoară de matematică. Rugbistul lucra în Bucureşti la Fabrica de ciocolată şi era printre primii din ţară care folosea un PC. Nebunia era că voia să părăsească Bucureştiul, pentru că băuse apă din Dunăre şi era hotărât să devină brăilean dar, la acel moment, septembrie ’91, nicio firmă sau instituţie din urbea noastră nu avea încă PC.

Eu îmi găsisem mai multe alternative de job în capitală şi-mi sfârâiau călcâiele să mă reîntorc, însă el insista să ne stabilim la Brăila.

Imaginându-mi că o bancă ar trebui să aibă computer, am intrat la BRD. Mi s-a indicat biroul directorului şi am călcat apăsat spre zona indicată. Intrând într-un mic holişor întunecat, un tip m-a luat în braţe şi mi-a spus „Bau!”.

În momentul următor l-am izbit de perete şi l-am imobilizat. Năstruşnicul necunoscut era chiar directorul băncii, Constantin Ferdinalis.

-Vă rog să mă scuzaţi, v-am confundat cu o ziaristă!

-Pe mine vă rog să mă scuzaţi, fiindcă pentru un „bau!” inofensiv era să vă rup mâna!

M-a invitat la o cafea, mi-a ascultat necazul cu slujba soţului şi timp de vreo trei ore a sunat la toate instituţiile din oraş încercând să dibuiască P.C.-uri. În 2011 poate părea absurd dar atunci, singurele locuri unde se punea problema să le vină PC-uri în următoarele 2-3 luni erau Inspectoratul Şcolar, SRI-ul şi Banca Ţiriac.

Atunci am văzut pentru prima dată un fax:

-Vai, dar ce telefon aveţi! Face şi cafea?

-A, nu, acesta este un fax! În curând toată lumea va folosi faxul. Este o piesă obligatorie într-un birou.

M-a lăsat să mă joc la fax, am transmis, am recepţionat şi l-am sunat pe rugbist la Bucureşti.

-Motane, te rog să nu zici nicio prostie fiindcă te sun după faxul unui director de bancă şi e pus pe speaker.

-Ei, foarte bine, atunci să afle şi directorul de bancă că teeeeee iuuuuuuuuubbbbbeeeeeeeessssssccccc şi că mor de dorul tău, a răcnit el din rărunchi.

Am închis rapid, gândind că rugbistul l-a speriat pe dom’ director dar acesta nu numai că nu s-a supărat dar de atunci ne-a purtat o caldă afecţiune.

În scurt timp am început să lucrez în presă. Îl întâlneam pe domnul director la toate inaugurările, nu ştiu cum se întâmpla, dar săptămânal se mai inaugura câte o firmă cu sobor de preoţi, discursul primarului şi chermeză cu icre negre după.

Spunea şugubăţ:

-Ai văzut că radarele mele au detectat ziarista din tine? Apoi strâmbându-se prefăcut: oh, ce mă doare umărul!

-Pe viitor să investiţi într-un bec de 60 de watti. Doar sunteţi bancă, vă permiteţi! Vă scuteşte de surprize!- râdeam eu. 

Prin 2003 aveam nevoie urgent de 145 de milioane. M-am dus la bancă să văd ce şanse am să-l primesc. Domnul Ferdinalis m-a văzut baletând pe la ghişee şi m-a invitat în birou. M-a servit cu un whiskey, a chemat o inspectoare care mi-a cerut buletinul şi mi-a dat să semnez nişte formulare, apoi am discutat vreo oră despre piaţa imobiliară care dădea semne de dezgheţ, dar şi despre devalizarea Pal-ului, un mare producător de mobilă demolat în plină glorie de excrocul care-l cumpărase, zice-se, mare investitor.

La un moment dat, inspectoarea a venit cu o sacoşă de plastic pe care a pus-o lângă birou.

Ne-am luat rămas bun şi la plecare directorul zice:

-Sacoşa nu o ei ?

-Păi, nu-i a mea!

-Acolo ai banii de credit!

Am plecat uluită de rapiditatea procedeului şi câteva luni mai târziu am returnat toţi banii.

Prin septembrie trecut, domnul director era grav bolnav dar încă pe baricade, director la o bancă comercială. Aflase de la un avocat despre mizeriile pe care mi le-a făcut Banca Transilvania şi m-a chemat să vadă dacă mă poate ajuta cu ceva. În conjunctura de atunci nu am profitat de oferta făcută şi probabil am greşit.

Discutam de vremurile în care m-a servit cu acel credit expres.

-Ştii care este culmea?  Normele bancare de atunci îmi permiteau. Am dat mai multe credite instant, aşa cum ţi-am dat şi ţie.  Am avut un excelent radar la oameni: niciunul dintre cei care au primit astfel de credite nu au abuzat şi nu m-a pus în ipostaze dificile. De-a lungul timpului am avut probleme doar cu credite date pe analize contabile, scoring-uri şi proceduri. Omul îşi poate cosmetiza o balanţă, să dea bine la bancă, dar când îl priveşti în ochi îl vezi dacă este om de onoare ori ba! Dacă aş fi patron în propria mea bancă aş lucra şi acum ca şi atunci. Să privesc omul în faţă şi să decid dacă risc ori ba! Nici eu, nici tu nu ne-am schimbat dar s-au schimbat vremurile. La vremuri noi, stăpâni noi!

-Dar despre credite cu buletinul în magazine de mobilă sau electrocasnice ce părere aveţi?

-Nu ştiu ce cretin a pus la cale acea mare tâmpenie a creditelor cu buletinul, când practic s-a dat drumul la furat. Dar cu siguranţă a făcut parte din plan!

Săptămâna trecută domnul director Ferdinalis a murit. Mulţi brăileni au pierdut un prieten şi un bancher serios.

Anunțuri

Despre Doina Popescu-Brăila

Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult! Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă. Am publicat nouă cărți dintre care șapte romane: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Ardei iuți, Pisica cu papion, Fericire la preț redus, Dragoste și ciocolată, Terente-Zodia zmeilor și volumul Copilul Dunării apărut în anul 2015 și în varianta bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu, elevă, având 14 ani și jumătate la comiterea isprăvii.
Galerie | Acest articol a fost publicat în GUSTUL PRIETENIEI și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Ultimul bancher

  1. teonegura zice:

    Dumnezeu sa-l odihneasca! Nu e obligatoriu ca-n viata sa intalnesti doar javre, uneori mai intalnesti si oameni. Din fericire…

  2. cotoi zice:

    Ne mirăm când dăm de un om normal. E grav, dar astea sunt vremurile. O să treacă, toate trec.

  3. i likely it Ultimul bancher | Doina Popescu-Brăila very lately im your rss reader

  4. Tot prin ’91 am văzut şi eu prima dată un fax!
    Cît despre computere, credeam că numai NASA are aşa ceva.
    #
    Ai dreptate. Oamenii cu adevărat oameni sunt din ce în ce mai rari.
    Printre bancheri, este chiar un miracol să găseşti unul…
    Iar dacă şi acesta a murit, Domnul să-l aibă în paza Sa.

    • Când mi-am daschis firmă, prima dată mi-am cumpărat fax. Am dat pe el 4,8 milioane în timp ce o Dacie nouă costa 1,7milioane. Prin ’91 multă lume se uita la computere cam ca la avioanele cu reacţie. Astazi, Sabrina, la zece ani este un mic hacker. Iar engleza a învăţat-o natural, jucându-se pe net.

      • Eh, pe vremea aceea, eu încă nu eram convins că „firmele” sunt la îndemîna tuturor.
        Nici nu aveam de ce să cred asta. Lucram în sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, eram încă de pe vremea lui ceaşcă un soi de mic întreprinzător, după ’90 am avut nişte succese, 🙂 etc.

        Despre calculator am învăţat cîte ceva destul de tîrziu, am prieteni de vîrsta mea care se uită la mine cam ca la un cunoscător de sanscrită 😀 deşi au afaceri bănoase… etc.

        #

        Aha! Deci, de cîte ori compu’ meu se blochează, trebuie să mă gîndesc dacă nu cumva, Sabrina este de vină, DA ? 😛

  5. Hackerul Sabrina are ţinte mai grele. Dar dacă te angajezi la NASA s-ar putea să-ţi verifice mai intim blogul! 😛 😛 😛

  6. Ha, ha, ha! În sfârşit, ai mărturisit! 😛 😛 😛

  7. Mno, amu’ ce să mai spun : am recunoscut, am recunoscut şi gata! 🙂

    Da’, tot îmi vine să zîc : dacă m-o făcut să recunosc, să vă trăiască! 🙂

    ps. tare bine îmi pare Doinişoară, că te mai văd ŞI zîmbind. 🙂

  8. Mno, Doinişoară, atuncea îi de bine! 🙂

    Aşa se şi cuvine. 🙂

    Nu-mi pot închipui o 2Niţă neguroasă.

  9. Gabriela Ferdinalis zice:

    Astazi cand se implinesc 11 zile de la stingerea din viata a iubitului meu sot si minunat tata, am lecturat frumoasele amintiri si ganduri despre cel care a trait pentru meseria sa, pentru a fi de ajutor oamenilor si cel care a luptat cu demnitate pana in ultima clipa cu necrutatoarea afectiune de care suferea. Pe aceasta cale tin sa va multumesc, deoarece aceste randuri reprezinta un pansament pentru durerea incomensurabila prin care trece familia!

    • Stimată doamnă,
      Când trebuie să vorbeşti despre oameni mari, cuvintele sunt întotdeauna prea mici.
      Domnul Ferdinalis a fost un om puternic dar, măsura forţei sale a fost înţelepciunea şi bunătatea arătată celor din jur.
      Ştiu că nimic din ce aş putea spune nu poate şterge durerea din inimile celor care l-au iubit pe domnul director şi, cu atât mai puţin a dumneavoastră.

      • iliana zice:

        DL. DIR. FERDINALIS, a fost nu doar un bun PROFESIONIST, ci si un ADEVARAT OM !
        A trait intr-o DISCRETIE si un MARE BUN SIMT ! (ceea ce astazi nu prea mai e de gasit ,la noile generatii din lumea …BANCARA ) .
        Dumnezeu sa-L odihneasca in pace !

        • Eu, care mă lupt de peste doi ani şi jumătate în instanţe cu hienele şi lupii tineri din bănci ştiu cel mai bine valoarea domnului director Ferdinalis. Îl cunosc de vreo 20 de ani pe domnul director şi dincolo de soluţiile corecte m-a impresionat prin calm, bunătate şi ELEGANŢĂ.

  10. mihai zice:

    chiar si peste ani ..un OM ca ..DOMNUL FERDINALIS ..NU POATE FI UITAT!
    DUMNEZEU sa te IERTE!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s