Îmi aduc aminte cât de mândră eram când mă îmbrăca mama în costumașul din melană roz pal, cu dungulițe albastre. Tehnic pare puțin probabil, fiindcă am primit acel costumaș în octombrie 1969, cu ocazia moțului și, cum este vârsta când copiii cresc repede, prea mult nu l-am purtat.
Ne încălzeam la o sobă din tablă neagră, vopsită cu bronz argintiu, din aluminiu, în care mama băga fără spor rumeguș. În interiorul sobei era un grătar de formă cilindrică, din sârmă de opt, pe care tot îl smucea ca sa facă tiraj. Rezultatul era mereu același: foarte puțină căldură și mult fum. Soba avea burlane din tablă proastă, care înconjurau toată camera, principiul fiind ca fumul să circule cât mai mult, să nu tragă și căldura pe horn. Soba și burlanele erau date cam de trei ori pe sezon cu bronz. Fiindcă bronzul era de proastă calitate si se scorojea, îmbâcsea preșurile țesute din greu la război. Lângă sobă își găsea culcușul și o pisicuță tărcată. Nu era o oarecare, avea un orologiu precis. Cu câteva minute înainte să vină papașa, mâței îi suna ceasul și zvâc!- pe clanța ușii -mieunând cu disperare. Mama sărea, slobozind-o, fiindcă dacă ar fi prins-o tiranul de taică-meu, dădea cu pisica de pământ, dar și cu mama.
Fiind zămislit din neamul zmeilor, dădea cu buzduganul, trântind poarta de gard, să fie clar la tot cartierul că s-a întors stăpânul acasă. Mânca, apoi lua o carte și se așeza lângă sobă, fără să bănuiască măcar că și blănoasa șezuse acolo.
Fiind iarnă, rufele se uscau greu. După ce le zvânta gerul bine, erau aduse în casă și puse la uscat pe burlane. În prealabil, pe burlane se însirau ziare, ca să nu se transfere bronzul pe hainele ude.
Cum nu aveam prea multe griji și nici o jucărie, eram cu ochii pe splendidul meu costumaș, ducând grijă să nu se transfere tușul de pe ziare pe hăinuțe. Văzusem o astfel de grozăvie când călcase mama un scutecel. Pusese ziar, ca să nu se transfere pârleala de pe fierul de călcat, și se transferase scrisul de ziar. Cum, de ce ți-e frică nu scapi, la o vreme, după Revelion, încingându-se soba mai tare, mi s-au pârlit pantalonașii pe burlan. A fost prima catastrofă din viața mea! Am suferit teribil! Fiind născută sub semnul lui Venus, aveam un simț estetic exagerat pentru vârsta mea. M-am supărat grozav pentru lipsa mamei de atenție, mai ales că intuiam că nu voi mai primi alți pantalonași prea curând.
Mama era tânără, avea doi copii mici pe cap și o mulțime de probleme. Papașa era un ticălos egoist și n-o ajuta cu nimic. Singură ducea cenușa, singură căra rumegușul și aprindea soba, spăla, călca, aducea apă cu gălețile de la colțul străzii, gătea, făcea gogoși, mergea la serviciu și ne citea și povești lângă sobă. Dar eu, intransigentă, nu puteam ierta mamei pata galbenă care-mi acoperea trei sferturi de crac de pantalon.
Cât sa fi avut? Facusem anul în octombrie și, cum focul se facea cam pana în martie, aveam undeva sub un an și jumătate.
Unii medicii spun că nu există amintiri mai vechi de doi ani și jumătate-trei ani la copii, dar eu îi contrazic. Ori este ceva defect în studiile lor, ori au greșit ai mei ritualul și mi-au luat moțul la doi ani, ceea ce nu pare plauzibil. Oricum, mama este sigură că mi-a luat moțul după tradiție, la un an. Și în pozele de la moț am mutriță de un an, nu de doi.
Nu mi-am înghițit bine amarul cu pantalonașii și mama a mai comis una: a pus pentru câteva clipe olița de noapte în cuptor ca să se încălzească, să nu pun fundulețul pe ea sloi și să răcesc. Olița, moștenită de la sora mea, mă scotea din sărite fiindcă era urâtă, o culoare nedefinită, parcă murdară, probabil injectată din plastic reciclat, acum se și topise într-o parte! Am avut oarece neliniști legate de design și olița cu marginea topită mă oripila. Și cum toate acestea nu erau de ajuns, castronul galben pai, în care făcea spaghetti cu unt și zahăr, preferatele mele, s-a topit într-o parte, fiind pozitionat prea aproape de flacăra aragazului.
Deși vorbeam și cu fundul, după exprimările mătușilor și vecinelor, eram prea diplomată să-mi strig indignările, dar la sărăcia din casa noastră, aceste lucrușoare deformate și pârlite îmi amărau suflețelul. Dar, în același timp, o iubeam pe mama nespus, cât era plecată de acasă eram disperată să n-o calce mașina sau să i se întâmple ceva rău.
Sora mea, cu cinci ani și jumătate mai mare ca mine, la șase ani a intrat la școală.
După cât avea mama de muncă, acum avea o corvoadă în plus: linioare și bastonașe cu sora mea, desene și poezii.
Eu mă jucam sub masă, unica din casă, pe care mama și sora mea își făceau lecțiile.
Repetau câte o poezie de zeci de ori. Mama o ruga pe sora mea să spună o strofă:
Ca trezită dintr-un somn, cu ochii pe geam, sora mea exclama:
–Uite acolo în pom, uite o cioară! Mama izbucnea în plâns. Eu începeam să recit poezia. Uimită că eu, atât de mică am învătat poezia, mama își ștergea lacrimile și mă lua în brațe. Eram atât de fericită! Dar pantalonii mei pârliți îmi stăteau pe suflet!
Iarna următoare soba de rumeguș a fost înlocuită cu un godin pe lemne, mai multă căldură, mai puțin fum și aceleași burlane. Pantalonii mi-au rămas mici și-am scăpat de disgrațioasa pârlitură de pe crac, dar pulovărașul l-am mai purtat o iarnă, păzindu-l de fiecare dată cu strășnicie cât era pe burlane, să nu pățească un pocinog.
Părerea generală era că copchilu’ ăsta a mai fost la un cur de babă!
Timpul zboară, roata se-nvârte, poveștile se mai repetă într-o formă sau alta. Am născut-o pe Ingrid, apoi pe Sabrina și, am constatat că și fetele mele, deși mă iubesc îmi inventariază zâmbind toate stângăciile.
Dar eu știu bine că, deși sunt o bună prietenă pentru fetele mele, o mamă bună cum este mama mea nu voi reuși niciodătă să fiu. N-am stofa necesară, parcă semăn mai mult cu personajele mele anapoda, decât cu mama mea!
Mereu mi-au revenit în minte aceste întâmplări și încă multe din perioada respectivă, amintiri cu care am trăit toată viața. Defectată de matematică, am inventariat bune și rele, n-am scăpat nimic, dar mama a ieșit mereu pe plus. Amintirile minunate din care s-a zidit mama în mintea mea ar putea face scară la cer sau ar concura marele zid chinezesc! Intr-o viață dedicată copiilor și nepoților, mama a trăit după un cod al cinstei, onoarei și devotamentului ce o plasează în alt veac. În lumea strâmb alcătuită care ne înconjoară, mama este păstrătoarea unor valori și a unei înțelepciuni fără egal. Privesc la spectacolul lumii, inventariez destine pe care le prind între coperțile romanelor mele și nu încetez să mă minunez de norocul pe care l-am avut să am o mamă extraordinară, fiica inegalabilei mele bunici, Mihaica. Și pentru că ce primești trebuie să dai mai departe, fibra bună moștenită s-a transmis fetelor mele.
Pe 23 mai mama împlinește 76 de ani. La mulți ani, draga mea mamă!
Up date: Deja amintirile mele devin plauzibile și din punct de vedere științific. Se pare că studii de ultimă oră reconsideră vârsta primelor amintiri la copiii mici.
Într-un studiu paralel pe copiii canadieni și chinezi, s-a constatat că puii de canadieni au amintiri mai vechi cu un an decât omologii lor asiatici. http://www.financiarul.ro/2013/01/03/cum-se-formeaza-primele-amintiri-in-copilarie/
Doina Popescu Brăila 