În mai 1996, de ziua fetiţei mele, Ingrid, ne-am nimerit prin Bucureşti. Ingrid era un copil exagerat de cuminte, care nici măcar nu prea plângea de mică, aşa cum obişnuiesc alţi copii, şi eram teribili de mândri de comportamentul ei impecabil.
Cum mergeam în vizită la soacră-mea şi, cum de fiecare dată, Vidma presupunea că suntem deja mâncaţi şi nu catadixea să ne pună la masă, trebuia să ne oprim pe la un restaurant, să nu se lungească copilului urechile de foame. Ne îndrumă cineva pe lângă Piaţa Romană la un restaurant italian. Preţurile erau ucigătoare, de parcă aveai de plătit şi scaunul şi vesela în preţul supei, pastele aveau şi ele preţ prohibitiv. Am avut inspiraţia să întreb dacă supa este de pui. Tipa zice că se uită pe plic, dacă are şi de pui că parcă a văzut o vacă desenată.
Acum, decât să plătesc pe o supă de plic cât pe un cauciuc de Rabă, mi-am luat copilul şi rugbistul şi am căutat altă cârciumă. Cum în ’96 oferta de restaurante era subţire, am ajuns la Unirii la Mc’Donalds. Intrând în restaurant, am întâlnit un văr dulce, venit cu soţia lui, şi ne-am aşezat la aceeaşi masă.
Săritori, angajații ne-au adus un scaun înalt pentru copil. Pentru cine-şi aminteşte, pănă s-au lămurit cei de la Mc cum merg treburile în România, aveau vreo patru studenţi angajaţi cu mătura şi făraşul să adune orice pica pe jos.
Ingrid, care împlinea chiar în acea zi un anişor, a privit curioasă la băieţii cu mătura apoi, demonstrativ, privindu-i în ochi, a ridicat un cartof prăjit în aer şi i-a dat drumul cu graţie.
Angajaţii de la curăţenie au venit prompt şi l-au luat pe făraş, cu zâmbetul pe buze.
Ingrid a aşteptat să se îndepărteze, apoi, când s-a simţit privită a mai lăsat să-i cadă alt cartof. Cei doi, care se pare că s-au dedicat cauzei noastre, l-au recuperat. Când Ingrid a ajuns pe la jumătatea pungii de cartofi, jenaţi, verii mei s-au mutat la altă masă. Ingrid a continuat nestingherită jocul. Tipii cu mătura erau de un calm monumental, rugbistul era sfârşit de jenă, eu mă distram copios.
La un moment dat, văzând-o cu cartoful în aer, rugbistul exasperat a strigat:
-Dacă îndrăzneşti să dai drumul la cartof pe jos, ne urcăm în maşină şi plecăm la Brăila!
Fără să clipească, copilul a dat drumul cartofului în paharul cu Coca-Cola; al rugbistului, evident.
Acesta, roşu la faţă a apostrofat-o:
-Mă sfidezi! În momentul ăsta plecăm acasă!
Copilul, care vorbea stâlcit, peltic şi destul de puţin, și-a apărat cauza cu hotărâre:
-N-am dat zos! Dat în sut! ( N-am dat jos! Am dat în suc!)
Toți din restaurant erau cu ochii pe noi, dar eu am izbucnit într-un râs nebun.
Un an mai târziu, mergând în Bucureşti cu Ingrid, am ajuns iar la Mc. Rugbistul a prelucrat-o:
-Nu mai dai cartofi pe jos! Nu mai pui cartofi în suc! Nici la mine, nici la maică-ta!
Ne-am aşezat la masă, Ingrid în scăunelul înalt, avea deja doi ani, dar nu-l pronunţa pe „r”. Pe „c” î pronunţa „t”: tamelă, Talmen, topil, taisă (cameră, Carmen, copil, caisă).
A comandat cu aplomb:
-Eu vleau taltofi păziţi-păziţi şi Tota-Tola!
A mânâcat o vreme din cartofei privind în jur.
-Tati! Vezi tă dată aiţi au venit numai topii tuminţi, tale n-au aluntat taltofi pe zios, pe nenea şi tanti tu mătula i-a dat afală? Topiii tuminţi nu sînt buni!( A se citi: Vezi că dacă aici au venit numai copii cuminţi care n-au aruncat cartofi pe jos, pe nenea şi tanti cu mătura i-a dat afară? Copiii cuminţi nu sînt buni)
P.S.
Ingrid are acum 15 ani, este un copil foarte cuminte şi a terminat semestrul doi cu media zece curat.
Doina Popescu Brăila 
Mde, şi eu tot cam ca rugbistul mă comportam, pînă cînd mi-am dat seama că-l împiedicam pe Robi să-şi dezvolte imaginaţia. Acum, deşi este un băiat bine-crescut şi politicos din cale-afară, nici nu-i suflă cineva în ciorbă ! Fix ce vrea, fix aia face.
Mă întreb câţi adulţi au sesizat dispariţia oamenilor prompţi de la Mc responsabili cu retuşurile permanente la curăţenie. Mi s-a părut remarcabil şi că a ţinut minte toată povestea un an mai târziu. Se zice că pănă la 3 ani copii nu ţin minte decât gesturile repetitive.
Sincer, şi eu am fost mirat dar, te cred. Acum, dacă îmi aduc bine aminte, şi Robi a avut astfel de manifestări dar, nu ştiu dacă chiar din primii săi ani.
Acum depinde şi cât sunt de atenţi părinţii dar şi cât le reprimă pornirile. Rugbistul a avut tendinţa să se impună ca şef de trib dar eu am fost pentru libertate şi a prins. Ştiu că fetele mele iau decizii corecte nu de teamă ci tocmai pentru că nu vor să mă dezamăgească.
De cîte ori Robi a venit să mă întrebe cum să rezolve o situaţie, i-am arătat întotdeauna cîteva variante dar, l-am încurajat întotdeauna să aleagă el varianta care i se părut corectă.
Chiar dacă a ales varianta cea mai puţin bună, am tăcut.
Cu timpul, a venit el cu variante.
Apoi, n-a mai venit aproape deloc.
L-am lăsat cu bună ştiinţă să se împiedice şi de pragul de jos, l-am lăsat să dea cu capul şi de pragul de sus.
De pe la vîrsta de 15 ani, el singur hotărăşte ce are de făcut.
Mi-a trimis zilele trecute un mail, în care ne mulţumeşte, pentru.
Te asigur că părinţii zbiri au dat rateuri timorându-şi copiii ulterior îşi muşcă mâinile.
Mă bucur să aud că Robi a folosit deplin libertatea primită şi mai ales, că v-a mulţumit pentru.
hi hi hiiii ! 😛 😀
Postare nouă: Vals Vienez
insist din nou: adopta-ma, doina.
Cu condiţia să nu fii cuminte… 😀