Copilul Dunării

Dunărea hrănea satele din jur, înlesnea călătoriile şi schimbul de mărfuri şi tot ea, parşiva, lua suflete de flăcăi şi copilandri, umplând malurile de jale. Şi la câţiva ani odată, aduna puhoaie de ape în lungul său drum şi, le revărsa cu furie sfărmând gospodări, înecând deopotrivă oameni şi dobitoace.

Pe la Sân Ilie se puse de ploaie şi o ţinu aşa două săptămâni în şir. Se vorbea că o să vină apă mare şi toaca bătea la biserică în fiecare zi. Unii oameni înţelegeau şă-şi strângă puţinul şi să-l ducă la adăpost, alţii ţineau cârciuma până le ajungea apa la picioare. Dar, cum nenorocirea se lăsa aşteptată, ţăranii se cam lăsaseră pe tânjală şi parcă-şi ieşiseră din grijă. Într-o dimineată Dunărea rupsese malurile mai violentă ca oricând.     

Pe Niţică viitura îl prinsese în insulă la porcari, hălăduind prin pădure. Toţi alergară după dobitoace, lăsând pe ţânci să-şi mai poarte şi singuri de grijă, aşa că nimeni nu băgă de seamă lipsa lui. Copilul se urcă într-un corcoduş şi aşteptă să se mai potolească puhoiul. După câteva ore, statul în pom devenii insuportabil. Ochise un acoperiş de grajd acoperit cu stuf şi înotă până la el. Se cocoţă pe un măr crescut chiar lângă grajd şi, ajuns pe acoperiş îşi trase sufletul. Dezbrăcă hainele, le stoarse şi le întinse la uscat. Trăgea nădejde la vreo lotcă pescărească să-l scoată la liman dar ceasurile treceau şi nici ţipenie. Trase stuful la o parte, intră în podul grajdului şi, spre norocul lui găsi un săcuţ de hrişcă şi un sac mare de mei. Mâncă cam cu noduri câte un pumnişor din fiecare, apoi se întoarse pe acoperiş. Se temea să rămână în pod să nu-l ia apa pe nepregătite dar pe de altă parte, stând pe acoperiş avea nădejde să vină vreo barcă.

În măr era o pisică tărcată, neam de tigru, şi el o chemă la el: pis-pis-pis! Pisica îl ignoră o vreme, simţindu-l probabil că nu prea suferea mâţele, apoi, mai lăsă coada şi veni la el să i se frece de picioare. Nu prea era prieten de felul lui cu blănoasele, aşa că pentru prima dată scărmăna o pisică. 

Noroc cu merele că îşi mai astâmpără foamea pe la miază, că de grăunţe nu mai avea chef. Mai mâncase el şi-o mână de corcoduşe dar, cam cu târşă, să nu-l apuce pântecăraia. Ziua trecu pârlindu-se la soare. Păsările nu-l lăsaseră să se plictisească şi se distra imitându-le pe fiecare. Ţînţarii erau cu duiumul şi îi plesnea cu amândouă mâinile. Adormi de cum se lăsă seara, cu mâţa torcând lângă el şi se trezi abia când soarele era sus. Întinse mâna după un măr, când, ce să vezi?

Pe apă venea o copaie cu un şomoiog de cârpe şi un scâncet slab arăta că un chisic era călător în mica bărcuţă. Îşi lăsă hainele pe acoperiş şi înotă după copaie. O prinse c-o mână şi-o trase spre refugiul lui din stuf. Mare-i fu mirarea când găsi între cârpele ude un copilaş.

-Ce cauţi, bre, teleleu pe ape? Ce mă fac acuma cu tine? Au, nu ştii, că mie nu-mi plac nici mâţii nici copchii?

Pisica se mută mai încolo ca şi când i-ar fi înţeles vorba dar, pruncul îi zâmbi, bolovănind ochii mari, albaştri.

-Ei, ce-ar face acum Cleopatra dacă ar fi în locul meu? Ştii, Cleopatra e prietena mea! E foarte frumoasă dar oleacă nebună: vrea nici mai mult, nici mai puţin de 100 de copchii! Tii! M-a cerut de bărbat şi io o plac, da’ m-am speriat când am auzit-o că vrea să facem o stână de copii! Ei, dar eşti cam nervos! Ehei, eşti ud, vericule! De-aia te frichineşti!

Niţă îl desfăşă de cârpele ude.

-Bă, pişăciosule! Eşti vânăt de frig!

Îl înfăşură în cămaşa lui uscată şi încălzită la soare şi puse şi pe pisică să încălzească copilul. Se vede că-i era bine pruncului dar dădea din buziţe şi mai scotea şi limbuţa.

-Bă, şi chisica are limbă mai mare ca tine! Ei, ai mâncat ceva?

Niţă luă un măr, îi îndepărtă coaja cu dinţii şi mestecând bucăţele mici, le dădea în gură copilului cum îşi hrănesc păsările puii. Se vede că piciul ori era flămând rău, ori chiar îi plăcea gustul de măr, că molfăia de zor.

-Ei, cum te-o fi chemând? Nu contează! Io o să-ţi zic Răducu! Mă, Ruducule, tu ar trebui să-mi zici tăticu! Uite! Te schimb, te hrănesc, acu te pun şi pă picioare ca să-adormi, că io parcă aş face-o baie!

Îl legănă o vreme pe picioare apoi simţi că-l ia şi pe el somnul. Se temea să nu cadă Răducu de-a străvălacu’ în apă. Se gândi o vreme, apoi desfăşă copilul, îşi puse cămaşa pe el deschisă pe piept şi se-ntinse pe spate punînd copilaşul pe pieptul lui cu burta-n jos, apoi închise cămaşa prinzând copilul înăuntru. Se gândi că arăta umflat ca un cărăbuş. Adormi şi el şi bebeluşul dar se trezi după o vreme când cel mic făcu pipi.

Ei, Niţă-şi aminti perfect de ce nu-i plăceau copiii!

-Ei, Răducule, eşti o pişorcă, mă! Hai că ai noroc că ţi s-au uscat scutecele la soare. Bă frate, da cam put  cârpele-astea!

Copilul se bucură de cârpele uscate şi-l apucă strâns de un deget.

Niţă se emoţionă:

-Uite, dom’le cum s-agaţă puiu’ ăsta de om de mine!

Bebeluşul căuta cu guriţa să sugă. Niţă se gândi o vreme şi luă pisica şi-o puse lângă copil ca să sugă din ţîţa ei, gest ce o nevroză pe blănoasă care se refugie grabnic în măr.

-Ete, na! Lapte nu vrei să dai la copil, carnea nu-ţi e bună de mâncat, nici măcar ouă nu dai! Nu eşti bună de nimic! Să stai în pom până te-oi chema io!

Copilul era necăjit. Unde să găsească o capră ori o vacă să hrănească copilaşul acum?   

Coborî iar în pod, mai luă o mânuţă de miei, apoi începu să mestece şi să dea copilului o pastă de mei cu măr. Răducu molfăi puţin apoi scoase pe buze, semn că nu-i plăcea gustul. Îi dădu iar măr mestecat şi copilul mâncă. Din când în când îl mai păcălea cu două-trei grăunţe amestecate.

Bebeluşul făcu iar pe el şi Niţă, exasperat, îl lăsă în pielea goală. 

Ziua trecu între noile îndatoriri de tată şi disperarea singurătăţii. Seara, pisica îl iertă şi veni lângă copil.

Înfăşă copilul şi-l puse în copaie alături de pisică, să-i ţină de cald. Copilaşul adormi sugând degetul lui Niţă.

Puţin după miezul nopţii auzi zgomot de vâsle. Un barcagiu cu un felinar trecea la o zvârlitură de băt.

-Hei, aici, aici!

Barcagiul îndreptă lotca spre el.

-Ce faci aici, mă? De-al cui eşti?

-A lu’ Dobriţa, bulgăroaica!

-Aha, şi ce caţi acilea?

-M-a prins viitura! N-a de-aci, ţine copilul!

Barcagiul se arătă uimit:

-Da parcă tu eşti mezinu’! Iar s-a puit mă-ta? N-am ştiut!

-Ei, aş! Ăsta-i Răducu, copilul Dunării! Mi la adus apa! Acuma io sunt tata lui!

-Nu, zău! Ăsta tre’ să fie pruncu’ lu’ Marghioala! Îşi smulge părul din cap sărmana, că Dunărea i-a luat băiatu’! Hai în barcă să-l ducem la mă-sa!

Niţă luă şi pisica odârlită de foame şi barcagiul se puse vârtos pe vâslit.

Ajunseră la un ostrov unde era îngrămădită mulţime de oameni şi dobitoace în jurul focurilor. Într-un cazan mare fierbea borş de peşte şi-o babă amesteca c-o scândură într-o mămăligă.  

-Fă, Marghioalî, fă! Hai, fă-te-ncoci cî ţi-am adus pruncu’!

O femeie subţiată de lacrimi îl înşfăcă pe copil. Se aşeză pe o buturugă şi-l puse la sân. Bebeluşul se puse pe supt şi Niţă observă cu câtă dragoste îşi privea Marghioala pruncul.

-Maică-mea nu s-a uitat niciodată la mine cu atâta drag!- zise cu ciudă, muşcându-şi buzele.

Barcagiul îi întinse o bucată de brânză şi un codru de pâine:

-Ei, flăcăule! Bulgăroaica a făcut 12 copii şi tu eşti mezinul! Până la tine s-a terminat!…

-Da, s-a terminat!- zise copilul răguşit.

Niţă se duse în spatele unui copac ca să nu-i vadă barcagiul lacrimile. Ştia dintotdeauna că nu este iubit nici de mă-sa nici de ţăţici dar, iubirea femeii pentru pruncul ei îi arătă pentru prima dată ce-a pierdut şi nenorocul lui îl copleşi. După un timp, lacrimile i se topiră într-o amărăciune apăsată. Îşi aminti să mânânce pâinea cu brânză. Dădu o fărâmă şi pisicii care-l privea rugătoare, apoi văzu lîngă Marghioala o căniţă de pământ cu puţin lapte.

-Pot să beau eu laptele?

-Dacă-ţi place?!…

Copilul bău:

-Un lapte aşa bun n-am băut niciodată! E de vacă ori de capră?

-E de… Marghioală! M-am muls până aţi venit voi cu copilul!

-Ete ce bunătăţi papă Ruducu! De-aia s-a strâmbat când i-am dat măr amestecat cu mei!

-Îl cheamă Horia!

-Nu! Acum îl cheamă Răducu!

Barcagiul veni să-i povestească femeii cum i-a găsit pe cei doi şi lămurindu-se Marghioala că Niţă este salvatorul de drept al pruncului zise blând:

-Cum vrei tu, puiule! Acum tu eşti nănaşul! O să-i zicem Răducu! Şi-l îmbrăţişă cum nu-l îmbrăţişase mă-sa niciodată.

-Tanti Marghioală, acuma să grijeşti şi pisica asta, că ea a încălzit pe Răducu!