Hagi Tudosi-mare nabab

Aveam o vecină centenară, doamna Călin, de care v-am mai povestit în „Să nu dezamăgeşti femeile”.

Deşi nu muncise niciodată, pensia de urmaş de pe urma colonelului nu era mică deloc.

Dar doamnei Călin, băsărăbeancă măritată în goana calului cu un ofiţer român, îi erau mai dragi părăluţele decât orice.

Poate lenea să-i fi fost mai dragă, aşa că purta un rând de haine până devenea ţeapăn de jeg şi-l punea direct la container. Farfuriile le spălase pe vremuri Vaşilică, ordonanţa vânjoasă bună la toate, chiar şi-n dormitor, colonelul fiind mai mult plecat cu regimentul dar, venind comuniştii şi lipsind pe maiorul Călin de ordonanţă, doamna a găsit de cuviinţă că vesela se spală şi singură, cu condiţia să laşi apa la chiuvetă deschisă de seara până dimineaţa. (Ceauşescu nu prinsese faza cu apometrele!)

Mama avea mare milă de bătrâna cu mărgele, numai piele şi os, rujată strajnic din zori, aşa că o trimitea pe Ada, sora mea cea mică, să-i ducă de mâncare cam la toate trei mesele.

Noi, fiind trei copii crescuţi în mari lipsuri, fără tată, nu vedeam deloc cu ochi buni filotimia mamei, mai ales că bătrâna declara vioaie că „doar n-o strica bunătati di parali pi pofta dinţilor ca după şeia sî-i caşi. Numai paralili dati pi odicolon şî smacuri sî-ţi ţî frumuseţia şi sî iei minţili la barbaţi îs bani cheltuiţi cu socotealî! Altfel îi mari prăpăd şi farî niciun folos! Bani mâncaţi îs bani câcaţi!”-zicea baba.

Nu înţelegeam ca eu să stau de la cinci dimineaţa la coadă la lapte şi din cei doi litri, asta dacă-i apucam, să-i fac  porţie şi babei, dar mama era de neînduplecat. Este adevărat că fuma numai de căpătat, dar pe cafea strica totuşi ceva parale.

Ca să mă răcoresc, îi povesteam de Hagi Tudosi, cel care, pentru a face economie la căldură, a tăiat coada la pisică. Doamna Călin mă asculta cu atenţie, apoi zicea cu seninătate:

–Eu sunt fimeii saracî, farî barbat şi n-am bucati nici pentru mini, da’ sî mai împart şi cu chisica, vai! Sî vedi treaba cî Haji Tudosi ista era mari nabab!

Locuiam într-o casă naţionalizată, cu hol comun şi într-o zi, pe la cinci dimineaţa ne întâlnim pe holul lung de vreo 14 metri, eu, sora cea mică, Ada, şi doamna Călin. Cum eu eram mai în spate, baba nu mă văzuse, aşa că la salutul Adei, copilaşul de şase ani care-i bătea zilnic în uşă cu farfuria de mâncare, plăcinte, gogoşi ori ce bunătăţi mai făcea mama, numai ce aud că-i zice:

–Taj dracu’ din gurî drac di copchil, câ-mi sparii somnu’!

Ada a înlemnit iar eu i-am spus supărată:

-Acest copil vă aduce zilnic farfuria de mâncare! Ar trebui să apreciaţi!

–Da’ tu şi mî şpionezi? N-ai somn, ori şe?- zise vădit deranjată că am fost martoră la acea scenă.

Eu i-am povestit mamei întâmplarea, dar mama n-a ţinut cont, zicând că la suta ei de ani, bătrânei i s-au mai slăbit baierele minţii şi nu mai judecă cum trebuie.

Într-o iarnă, trei ani mai târziu, bătrâna a murit înţepenită de frig, cu magazia plină de lemne şi cu 20000 de lei la CEC(era înainte de Revoluţie când 20000 era o sumă!), fiindcă i se părea „mare pacat sî arzî bunătati di lemni şî sî golească magazia, ca la anu’ sî strîce alt porcoi di parali pi altî groazî di surceli şî pi altî tocmealî cu hoţomanu’ di caruţaş „!