Prietenul la nevoie se cunoaşte

Exilul colonelul Aron Stefl la malul Dunării se prelungea, aşa că decise să îşi aducă bucătarul de la Bucureşti. Wurtz, noul bucătar era un neamţ slăbănog şi afurisit, cu aere de mare tenor. Behăia cât era ziua de lungă arii celebre dar colonelul, deşi nu-i aprecia calităţile vocale, îl lăsa în plata Domnului de dragul sufleurilor şi budincilor în care bucătarul era neîntrecut.

Franţi fu mutat la comandamentul de la Brăila şi se consolă cu „artistele” de la hotelul Regal, dar gândul şi inima îi rămaseră pe malul Dunării la micuţul lui prieten şi gânsacul cel falnic, Toderaş. Niţă îşi arătă dezamăgirea făţiş după plecarea neîntrecutului Franţi, făcându-i mai multe farse mărunte ososului.

 Wurtz, lipsit de simţul umorului dar şi de bonomia lui Franţi, îi rupse fundul lui Niţică în mai multe rânduri cu amarnica centură militară.

Copilul stătea în ascunzişul de pe malul Dunării şi clocea planuri de răzbunare, unul mai răutăcios decât altul dar, din diverse motive, niciunul nu era la îndemână. Ar fi fost nişte chestii dar cu riscuri mari şi Niţică tare-şi mai iubea pielea ca s-o pună-n băţ pe pricină măruntă.

Secătura de Wurtz, care răgea toată ziua ca un măgar, îşi menţinea vocea cu două ouă crude zilnic şi, cum era obsedat de sufleuri şi omlete, aduna din zori toate ouăle din cuibare, sărăcind şi mai rău masa Dobriţei care aduna atâtea suflete. Niţă se sfătui cu Cleopatra şi duse pe Toderaş în ograda presbiterei, fiindcă, pus pe rele cum era, noul bucătar putea arunca oricând în oală pe Toderaş.

Niţă îşi luă inima în dinţi să-l pedepsească straşnic pe slăbănogul bucătar, aşa că în spartul zorilor, când găinile se ouau, Niţică se furişa la coşarul unde dormeau porumbacele, se cocoţă pe un porumbar cam putred, însăilat din lemne înegrite de ploi, intra pe un gemuleţ mic pe care numai o sfârlează ca el ar fi putut încăpea, aduna ouăle în mare zor şi, du-te, băiete!

Ducea ouăle la Taţa Victoriţa, sora Dobriţei şi, fierte ori prăjite, le mânca cu verii şi verişoarele, făcând haz de mutra ascuţitului rămas cu buza umflată. Acesta avea ambiţia să caute cuibarele în fiecare dimineaţă şi, găsindu-le goale, făcea crize de furie.

Dar după două-trei săptămâni de adunat ouă, Niţă simţi nervozitatea colonelului care, adorând sufleurile, era în grea suferinţă. Nu că n-ar fi putut rostui alte ouă în sat, dar se încăpăţâna să prindă furul care-i făcea de ruşine santinele înarmate până-n dinţi.

Niţă îşi croi un planul nou-nouţ. 

Intră pe furiş în coşar de cu seară, luă o putinică goală şi o urcă pe căpriorii podului chiar deasupra uşii şi o umplu cu cenuşă din cea pe care o păstra mă-sa ca să facă leşie, ca să-i spele o dată pe săptămână pe toţi puradeii casei, să nu se lipească de ei râia şi păduchii. Treaba fiind isprăvită, se culcă în pod printre găini.

Dimineaţă, Wurtz veni să inspecteze cuibarele dar, cum de la o vreme se învăţase să le găsească goale, nu mai veni cu un castron după obicei. Acum, dacă tot găsise ouăle, nici să le lase şi să plece după castron nu-i dădea mâna, fiindcă lesne putea să i le sufle furul de sub nas. Se hotărî să bage ouăle în buzunare câte-or încăpea, restul le luă în braţe. Era bucuros nevoie mare de captura făcută şi-i venea să cânte dar era prea dimineaţă şi ar fi deranjat pe toată lumea.

Când să iasă pe uşă, Niţă răsturnă cenuşa în capul lui Wurtz însă, mic şi neîndemânatic fiind, scăpă şi putina în capul nefericitului care se prăvăli pe loc.

Speriat de boroboaţă, Niţă se furişă în casă şi îmbrăcând cămăşuţa de noapte se băgă cuminţel în aşternut, întrebându-se dacă urâtul s-o fi prăpădit, ori numai se căpătase c-o frumuseţe de cucui.

Neprimindu-şi cafeaua la pat, colonelul trimise să caute pe bucătar.

Descoperit leşinat, cu buzunarele şi braţele pline de ouă storcite, Wurtz explică în zadar că nu el este furul, că pentru corzile vocale nu consuma mai mult de două ouă zilnic şi că dacă nu se-ntâmpla pocinogul să-i cadă putina în cap, toate ouăle ajungeau pe masa comandantului şi nu în altă parte.

Colonelul, fire pragmatică şi cu bun simţ, gândi că avându-l bucătar pe Franţi nu avusese nici episoade penibile, nici lipsă de sufleu pe masă, nici hoţi misterioşi de ouă, aşa că decise rechemarea urgentă a grăsunului, care în plus nici nu-i agresa urechile cu arii de operă prost interpretate.

Franţi, bucuros de întoarcere, ascultă toată povestea chiar din gura colonelului dar, chiar dacă părerea lui era alta, mult mai aproape de realitate, tăcu mâlc gândind cu duioşie că prietenul la nevoie se cunoaşte!

Niţă ură călătorie sprâncenată ososului spre gloriosul front din Ucraina de Sud şi Toderaş, gătit c-o fundă roz de toată frumuseţea se întoarse stăpân pe bătătură. Flăcăul se gândea bucuros la ştrudelele pe care le va găti Franţi dar, cel mai tare îl emoţiona pupicul de la Cleopatra, marea răsplată pentru vitejia lui.