Puterea obişnuinţei

N-am unde să parchez în faţa firmei decât după colţ, pe Dorobanţi unde mă înjură taximetriştii sau, după ce dau colţul, ocolesc un scuar, stau la un stop care stă uitat pe roşu exagerat de mult,  apoi parchez în sfârşit imediat după stop. Fac acest ocol cam de douăzeci de ori pe zi.

Astăzi ocolesc scuarul şi înainte de stop cobor în faţa băncii Raiffeisen. După vreo oră de discuţii ies cu capul plin de calcule. La stop erau vreo opt maşini. Mă aşez după ultima, în spatele meu se mai adună vreo 4-5 maşini. Eram cufundată în calcule dar tipul din spate mă bruia cu claxonul. Evident, semaforul era încă roşu şi nu pricepeam de ce mă claxonează nervosul din spatele meu.

 Sigur, şi pe mine mă enerva la început acest roşu interminabil dar cu timpul m-am obişnuit şi acum valorific timpul vorbind la telefon sau refăcându-mi rujul. 

Acum nu era cazul fiindcă-mi sfârâiau creierii calculând dobânzi.

În sfârşit se schimbă semaforul, pleacă toată coloana din faţă, nervosul claxonează şi ambalează motorul în spate şi eu pricep în sfârşit: în coloana de maşini de la semafor eu eram… pedestră!

Traversez strada în goană şi intru în firmă râzând în hohote. Făcând zilnic acest drum la volan, de zeci de ori, am uitat pur şi simplu că astăzi am fost cu rugbistul în maşină, am coborât la bancă iar el a plecat mai departe şi a parcat!

Pentru cine este capabil să vizualizeze scena, cum stăteam aliniată la stop printre maşini aşteptând să se schimbe semaforul, faza e demenţială.