Război total

           Niţă găsise o crăcană straşnică şi-şi făcuse o praştie de care era foarte mândru. Demult visa o armă atât de puternică.

           Merse în luncă, îşi alese un loc potrivit, îşi cără pietre de la gârlă şi făcu un dâmbuşor de muniţie pe cinste şi se aşeză la pândă. După două zile de aşteptări, lângă teatrul operaţiunilor opri scrâşnind din roţi o maşină nemţească. Doi hitlerişti îl ridicară pe sus în maşină, confiscându-i praştia şi împrăştiind pietrele cu cizmele. 

           Închis numai cu pâine şi apă, îşi petrecu vremea căutând un mijloc de-a evada. Ferestrele aveau drugi de fier şi el, olecuţă mai odârlit să fi fost, poate ar fi răzbit. Dar din oră în oră, speranţa de fugă se pierdea în lacrimi. De s-ar vedea slobozit, ar trece Dunărea şi-n hăţişuri nu i-ar mai da nimeni de urmă. 

           După două zile, preoteasa veni să roage pe maior pentru slobozirea micuţului, dar maiorul o refuză ferm: copilul manifestase atitudine ostilă şi nu se comportase ca un aliat ci ca un combatant activ. I se îngădui tutuşi coanei Lisandru să-i dea nişte plăcinte şi să schimbe câteva cuvinte cu prizonierul.

           -Niţă, ce boroboaţă ai făcut de-ai supărat pe domnul maior?

           -Nu pot să răspund, coană prioteasă: treabă de bărbat!

           Femeia mai insistă o vreme, apoi îl mângâie pe cap şi plecă. După plecarea preotesei, maiorul îl chemă furios la interogatoriu:

           -Ce încercai, tembelule? Să învingi armata FÜHRERULUI cu praştia şi cu pietrele?

           Copilul îşi păstră buzele strânse cu încăpăţânare. Nici cu ameninţarea biciului, nici îmbiindu-l cu ciocolata nu obţinu maiorul nimic şi trimise după Franţi. Bucătarul gras şi bonom era singurul cu care Niţă se simţea în largul lui.

           Franţi consideră nedemn să-şi tragă prietenul de limbă dar la ordinul maiorului, încercă totuşi fără spor. Nedumerit, zise maiorului că singura cale de-a afla adevărul ar fi să-l elibereze, să-i returneze praştia şi să-l urmărească discret.

           Maiorului i se păru ridicol să-şi elibereze prizonierul înainte de-ai cunoaşte gândurile şi ceru medicului să-i administreze hioscină, un alcaloid pentru înfrângerea voinţei în urma căreia deţinutul vorbea negreşit. Se folosea cu succes maxim pe cei mai versaţi spioni.

           Copilul cedă în urma injecţiei şi-şi povesti planul. Maiorul şi doctorul se priveau perplecşi.

           Maiorul Schroeder ceru ca Niţă să fie pus în libertate, i se restitui praştia şi fu lăsat liber dar, consemnul era să fie urmărit prin binoclu cu maximă discreţie.

           Franţi îi strecură o pâine şi patru cârnaţi şi băiatul plecă degrabă la Dunăre. Adună pietre şi le duse la vechiul amplasament unde pietrele erau împrăştiate dar uşor de recuperat. Îşi refăcu movila de pietre şi mulţumit se întinse la pândă.

           Următoarele două zile le petrecu în aşteptare. Fugea într-un suflet acasă, lua în grabă o bucată de brânză şi nişte mămăligă rece şi se întorcea pe câmp. Încordarea copilului era la fel de apăsătoare ca şi pânda nemţilor.

           Într-o dimineaţă, copilul se trezi amorţit pe pietrele reci. Privi câmpul şi chipul i se întunecă: deci au venit până la urmă!

           Încordă praştia şi trase ratându-şi ţinta dar nu se lăsă şi încercă din nou: trebuia să le aluge pe blestemate! Nu-l lăsa sufletul să le omoare dar era musai să scape de ele! 12 copii erau destul! Nicio barză nu trebuia să-şi mai facă sălaşul în satul lor, fiindcă el nu mai voia sub niciun chip un orăcăiac mic să-i plângă în cap şi să-l necăjească!

           Maiorul privea prin binoclu şi dădea din cap cu îngrijorare:

           -Franţi, îţi ordon să fii grijuliu cu Dobriţa, să n-o laşi grea, fiindcă Niţă nu-şi doreşte sub nicio formă un frăţior! Uite ce disperat este bietul copil!