Niţă găsise o crăcană straşnică şi-şi făcuse o praştie de care era foarte mândru. Demult visa o armă atât de puternică.
Merse în luncă, îşi alese un loc potrivit, îşi cără pietre de la gârlă şi făcu un dâmbuşor de muniţie pe cinste şi se aşeză la pândă. După două zile de aşteptări, lângă teatrul operaţiunilor opri scrâşnind din roţi o maşină nemţească. Doi hitlerişti îl ridicară pe sus în maşină, confiscându-i praştia şi împrăştiind pietrele cu cizmele.
Închis numai cu pâine şi apă, îşi petrecu vremea căutând un mijloc de-a evada. Ferestrele aveau drugi de fier şi el, olecuţă mai odârlit să fi fost, poate ar fi răzbit. Dar din oră în oră, speranţa de fugă se pierdea în lacrimi. De s-ar vedea slobozit, ar trece Dunărea şi-n hăţişuri nu i-ar mai da nimeni de urmă.
După două zile, preoteasa veni să roage pe maior pentru slobozirea micuţului, dar maiorul o refuză ferm: copilul manifestase atitudine ostilă şi nu se comportase ca un aliat ci ca un combatant activ. I se îngădui tutuşi coanei Lisandru să-i dea nişte plăcinte şi să schimbe câteva cuvinte cu prizonierul.
-Niţă, ce boroboaţă ai făcut de-ai supărat pe domnul maior?
-Nu pot să răspund, coană prioteasă: treabă de bărbat!
Femeia mai insistă o vreme, apoi îl mângâie pe cap şi plecă. După plecarea preotesei, maiorul îl chemă furios la interogatoriu:
-Ce încercai, tembelule? Să învingi armata FÜHRERULUI cu praştia şi cu pietrele?
Copilul îşi păstră buzele strânse cu încăpăţânare. Nici cu ameninţarea biciului, nici îmbiindu-l cu ciocolata nu obţinu maiorul nimic şi trimise după Franţi. Bucătarul gras şi bonom era singurul cu care Niţă se simţea în largul lui.
Franţi consideră nedemn să-şi tragă prietenul de limbă dar la ordinul maiorului, încercă totuşi fără spor. Nedumerit, zise maiorului că singura cale de-a afla adevărul ar fi să-l elibereze, să-i returneze praştia şi să-l urmărească discret.
Maiorului i se păru ridicol să-şi elibereze prizonierul înainte de-ai cunoaşte gândurile şi ceru medicului să-i administreze hioscină, un alcaloid pentru înfrângerea voinţei în urma căreia deţinutul vorbea negreşit. Se folosea cu succes maxim pe cei mai versaţi spioni.
Copilul cedă în urma injecţiei şi-şi povesti planul. Maiorul şi doctorul se priveau perplecşi.
Maiorul Schroeder ceru ca Niţă să fie pus în libertate, i se restitui praştia şi fu lăsat liber dar, consemnul era să fie urmărit prin binoclu cu maximă discreţie.
Franţi îi strecură o pâine şi patru cârnaţi şi băiatul plecă degrabă la Dunăre. Adună pietre şi le duse la vechiul amplasament unde pietrele erau împrăştiate dar uşor de recuperat. Îşi refăcu movila de pietre şi mulţumit se întinse la pândă.
Următoarele două zile le petrecu în aşteptare. Fugea într-un suflet acasă, lua în grabă o bucată de brânză şi nişte mămăligă rece şi se întorcea pe câmp. Încordarea copilului era la fel de apăsătoare ca şi pânda nemţilor.
Într-o dimineaţă, copilul se trezi amorţit pe pietrele reci. Privi câmpul şi chipul i se întunecă: deci au venit până la urmă!
Încordă praştia şi trase ratându-şi ţinta dar nu se lăsă şi încercă din nou: trebuia să le aluge pe blestemate! Nu-l lăsa sufletul să le omoare dar era musai să scape de ele! 12 copii erau destul! Nicio barză nu trebuia să-şi mai facă sălaşul în satul lor, fiindcă el nu mai voia sub niciun chip un orăcăiac mic să-i plângă în cap şi să-l necăjească!
Maiorul privea prin binoclu şi dădea din cap cu îngrijorare:
-Franţi, îţi ordon să fii grijuliu cu Dobriţa, să n-o laşi grea, fiindcă Niţă nu-şi doreşte sub nicio formă un frăţior! Uite ce disperat este bietul copil!
Ciao! Sa-ti mai spun o coincidenta! Avem acelasi nume de familie :))
Dar la mine este vârsta sufletului, rămasă neschimbată de la o vreme… Cristina Sabrina Popescu este una din fetele mele 😛
De bun venit în blogul meu îţi ofer un fragment din romanul ARDEI IUŢI
https://doinapopescu.wordpress.com/2009/12/20/tanco/
Ei că tot îmi venea mie să intreb : ce atîta grijă părintească pe Franţi ?
S-a risipit misteruuuul!
Ei, lasă că-l pune ea Cleo pe Niţică, la curent cu „situaţia” berzelor pînă la urmă !
Doar că trebuie sa mai avem „niţică” răbdare ! 🙂
Ei, şi tu! Îţi lăsasem nişte indicii că Dobriţa nu era uşă de biserică!
Cum era să-l rateze pe Franţi? În fond, femeile sunt cele care vă aleg, nu? 😛
În volum poveştile au altă dispunere pe fir logic şi cronologic.
Ei , la episodul asta am ramas si io perplecsa , ca maiorul.
Sper ca dupa ce Nita va afla ca berzele n-au nicio legatura cu venirea pe lume a pruncilor o sa-i explice asta si lui Toderas.
Si sa-i mai spuna eventual si ca ratza aia grasa care se cheama ornitorinc nu face oua ci naste pui vii.
hihihi !
Ehei! Deci după cinsprezece poveşti cu năstruşnicul Niţă încă reuşesc să vă mai surprind! Bravo mie! 😛
Salut , Christine !
Am dat o tura pe blogul tau si m-a incantat ce am gasit.
Mai ales ca-ti place si tie Michael .
Esti fana mea .
😆 😆 😆
Şi de ce te-ar crede ?
Lasă şi tu o vorbă acolo, că nu ţi se termină pixelii din atîta lucru. 😀
Bre, n-am mai vazut atata elocintza pentru lasat vorbe pe bloguri ca la tine !
Ai contract cu wordpressul ?
😆 😆 😆
Ha, ha! Măi ghiduşilor!
Sabrina m-a certat că în aceste poveşti cu Niţă sar calul şi că scriu cam multe prostioare.
În semn de protest s-a apucat să citească Moş Teacă.
Iar acum ţipă că individul fu promovat în funcţia de tată abia după cinci luni de la nuntă într-o fază destul de descriptivă.
Ehei, presimt că se întoarce la Niţă şi Toderaş!
Acumaaaaa …ce sa fac si eu , Doina ?
Cand vreau sa ma las de ghidusii iar ma provoaca si o iau de la capat.
Poate-mi pica netul si scap.
😆
Mai bine, nu! Eu mă îmbolnăvesc când pică netul!
Sunteti foarte simpatici toti 🙂
@luminita – multumesc mult pt raita data pe blog! Mi se pare mie sau esti putin suparata ca am trecut-o la cea mai proasta carte? Si eu am citit Dickens,Tolstoi,Hardy si am termen de comparatie. Daca ar fi fost redusa la jumatate poate imi placea..asa parca prea lungea povestea.
Ha, ha,
vad ca imi raspunzi aici .
Ne-am intortocheat azi pe bloguri ceva de speriat. 😆
Cand eram de varsta ta , draga Christine, nu exista net si programul tv tinea cateva ore .
De aceea probabil ca am citit pe nerasuflate „O tragedie americana” chiar daca avea 3 volume babane , daca-mi aduc bine aminte.
De altfel pe vremea aceea eram in stare sa „rad” cateva rafturi de biblioteca intr-o luna.
Acum m-a cam lasat vederea si stau mai mult cu ochii-n soare, astaaaa, in monitoare. hihihi!
O seara placuta !
Niciodata nu a contat marimea cartii pentru mine, atata timp cat am simtit ca vreau sa o citesc. Imi pare rau daca te-am deranjat cu ideea respectiva. O seara placuta iti doresc si eu!
Esenţele tari stau în clondire mici.
Fără să mă sperie dimensiunea unei cărţi în general, şi eu sunt de părere că „O tragedie americană” se putea scrie mult mai bine în 300 de pagini.
Wow 😀
Neeee !
Nu te speria de lumi.
Are limbuţa ceva mai ascuţită, da e fată bună ! 🙂
O sa retin :)) thx
Ţi-am dat adresa unui portal la mine.
Ai văzut ?
Asa deci, am limbutza ceva mai ascutzita ….
Lasa ca ti-o coc eu ,
dar maine
ca azi ti-am facut destul rating .
Hi hi hiiiiiiiiiiiii ! 😀 Abia aştept !
Dar nu m-ai deranjat deloc !
De unde ideea asta ?
M-a fortzat Tibi sa iti scriu si m-am legat si eu de ce mi-a sarit in ochi din leapsa ta.
Atata tot.
Of, of, mai, mai !
Atunci e super bine! 🙂
HA! Te-a forţat tibi !
Poi de ce nu spui că te-am ameninţat cu habar n-am ce ?
Şi vezi că l-ai făcut pe Andrei să intre iar în muţenia din care cu greu l-am scos.
El de unde era să ştie sireacul că apreciezi ce face, dacă nu ai lăsat nici acolo nici-o vorbă nici la el, niciodată ?
Dar ce i-am facut si lui Andrei ?
Ca doar el a tras primul si io i-am raspuns politicos cu AG-ul.
Si pana la urma chiar daca sunt sublocotenent in rezerva sa nu uitam ca functia bate gradul.
eeeeiiii!
Acuma ma fortzezi sa-i scriu si lui ?
Dar ce-s io, bre ?
Furierul tau ?
@Doina – thanks din suflet pt fragment, e la favourites si il voi citi cat de repede posibil
o.k. Dacă-ţi place găseşti şi alte fragmente din romane în categorii
https://doinapopescu.wordpress.com/category/fragmente-din-romanul-ardei-iuti/
https://doinapopescu.wordpress.com/category/fragmente-din-romanul-comisia-zurich/
Luminiţa ţi-am lăsat răspunsurile mai sus, exact sub comment-urile tale.
Da, Doina, mersi, le citisem.
Am dus Războiul total la Polimedia. Aşa-i că-i fain ?
Mersi, Tibi. Aseară mi-au stins fetele laptop-ul şi m-au trimis la culcare fiindcă mi se uniseră cearcănele cu mustaţa.
Bine ţi-au făcut ! 🙂
Şi eu care îmi imaginasem că Niţă s-a pregătit să se mai răzbune pe câte un neamţ. 🙂 Era bine dacă isprava băiatului ajungea şi la urechile mamei… poate aşa trăgea şi ea nişte concluzii.
Ţaţa Dobriţa a făcut 12 copii şi apoi a lăsat selecţia naturală să lucreze. Faptul că putea să facă oricând altul a făcut-o să aibă o atitudine relaxat-inconştientă. Au rămas în viaţă 6, acum mai sunt 2. Toţi au avut destine tragice, niciunul n-a murit banal de bătrâneţe.
Dar, un destin excepţional a avut Răducanul. Vezi POVESTEA RĂDUCANULUI https://doinapopescu.wordpress.com/2009/12/20/povestea-raducanului/