Haiducul bălţilor

Ţăţica Lica se iubea de la o vreme cu Manole. Chipeş şi mândru, Manole nu era orişicine, fiind din familie de oameni cuprinşi. Un deget lipsă la mâna dreaptă îl scăpă de război dar el se deprise a se folosi de stânga la fel de bine ca de dreapta şi se pare că era îndemânatec fără pereche. Fiind biciuit de Otto fără motiv, îi trase o bătaie neamţului rupându-i trei coaste. Ca să scape de glonţul răzbunător al hitleristului, lăsase traiul bun de-acasă şi luase drumul bălţilor. Iubit de tot satul, ducea o viaţă slobodă şi de ispravă ca haiduc. Alţi săteni văzuţi rău de nemţi ori biciuiţi pe te miri ce, lăsaseră vetrele şi intraseră în tovărăşie cu Manole. De la o săptămână la alta ceata lui creştea.

Fura mâncare din proviziile nemţilor şi lăsa în prag la nevoiaşi, ba şi izmene, sare, chibrituri, pături ori alte mărunţişuri trebuincioase. Nemţii puseseră mare preţ pe capul lui dar, cum toţi aveau mare drag de Manole şi cum el ştia bălţile şi ostroavele mai bine ca orişicare, nemţii nici nu visau să pună mâna pe el.

Ca un duh venea noaptea, trecea de paza nemţească şi dimineaţa se trezeau prădaţi. Degeaba pază întărită şi pedepse crâncene, că Manole îi lăsa de ruşine pe vărzari.

Niţă iubea pe Manole şi nu se mai sătura să-i povestească lui Toderaş ori Cleopatrei de vitejiile haiducului, mai cu seamă că lui îi revenea cinstea să fie mesagerul dintre ţăţica şi bravul flăcău.

Manole erau greu de dibuit dar Niţică avea spor de fiecare dată să-i dea de urmă.

Într-o dimineaţă, ţăţica chemă pe Niţă şi-i dădu un bilet pentru Manole, să-l aducă-n luncă la loc de întâlnire la Trei Duzi. Spre mirarea lui, ţaţa îi netezi cămaşa cu fierul încins întâiaşi dată, ba dădu şi-o ciocolată nemţească din cele mari.

Mergând pe uliţă cu Toderaş, Niţă nu-şi stăpâni mirarea şi-i povesti lui Toderaş, apoi îi zise şi Cleopatrei:

-Astăzi, după scăldat nu mai vin cu voi cu trăsurica: am sarcină sicretă! Ţaţa mi-a dat răvaş pentru Manole, să vie degrabă-n luncă la Trei Duzi. Ce mă miră rău, e că întâiaşi dată mi-a netezit cămaşa şi mi-a dat şi-o bucată de ciocolată nemţească, din cea mare, de care bagă singură sub nas când se crede singură, încredinţată că nu o vede nimeni! Şi nici cu locul la trei Duzi nu-mi e pe plac, că dacă pică patrulă nemţească dinspre Dunăre, Manole nu mai are chip de scăpare!

-Niţă, nici eu nu văd bine istoria asta. Eu zic să nu te duci la Manole! Întoarce-te acasă şi pândeşte pe ţăţica să te lămureşti dacă-i cursă ori ba!

-Bine! Atunci ia ciocolata şi mănânc-o până mă întorc!

-Ba s-o păstrezi dovadă lui Manole! Pun capul că aici e cu vânzare!

Niţă lăsă pe Toderaş în grija Cleopatrei şi se întoarse pe furiş acasă. În ladă la ţăţica găsi 19 ciocolate, un odicolon nemţesc şi un val de bumbac. Niţă, care făcea des incursiuni prin lăzile ţăţicilor să vadă ce mai bagă ghiaurele pe sub nas pe furiş, ştia bine că aceste bunătăţi nu erau acolo cu o seară în urmă şi cum nu fusese zi de târg, se vede treaba că târguiala se făcuse chiar pe loc şi marfa de schimb fusese chiar viaţa lui Manole-haiducul!

Ar fi dijmuit el ciocolata dar, nu era rostul să se dea de gol şi lăsă pe mai târziu. Niţă plecă pe furiş, precum venise, trecu pe la Cleopatra să-i spună de isprava scârbei de ţăţica, apoi cu lotca de salcie a lui moş Artimon trecu Dunărea cu mare băgare de seamă, ca să nu care cumva să fie urmărit şi să ducă pe nemţi în bârlogul lui Manole. Rătăci aiurea printre ostroave, se ascunse sub frunze de nufăr respirând prin băţul de trestie, şi când se încredinţă că nimeni nu umblă pe urmele sale, plecă în locurile unde socotea să dea de Manole. Se vede că flăcăul era pierdut de dorul fetei, că apăru în mai puţin de-un ceas.

-Manole, să nu te bucuri de venirea mea, că ţaţa te-a vândut la nemţi pe ciocolată, odicolon şi-un val de cârpe!

-Eşti încredinţat, Niţică?

-Sunt! Ăsta-i biletul prin care te cheamă în capcană la Trei Duzi, la asfinţit, dar am văzut cu ochii mei lada în care ţine ţaţa plata nemţilor! Şi başca, ea când mă trimitea-n urma ta, uite o castană-n cap îmi dădea ori un brânci să iau avânt! Azi mi-a netezit cămaşa, ce n-a făcut în vieţişoara ei şi, poftim, mi-a dat bucăţoiul ăsta de ciocolată nemţească! Nu-i vorbă, că mai are juma’ de ladă! Ai preţ bun, Manole! N-am ce zice!

Flăcăul se posomorî. Îi tremura buza de ciudă. Se vede că el iubea sincer pe ţăţica. Se gândi puţin, apoi zise:

-Niţică! Eşti un băiat de toată isprava! Să te duci şi să zici că mi-ai lăsat vorbă. Să nu te dai de gol! Eu ştiu ce am de făcut! Tu să te culci devreme sub ochii nemţilor ca să nu dai de bănuit ca să te pună spurcaţii la cazne după ce le-oi face eu o bucurie la noapte. Acuma caută-ţi de drum!

Niţă plecă mai uşurat. Îi era ciudă că proasta de ţaţa avea norocul să fie iubită de un flăcău strajnic precum Manole-haiducul şi ea dădea cu piciorul ca boaita ce-şi răstoarnă hârdăul plin cu lapte. O căţea!

Trecu Dunărea cu un pădurar cu motorul, mâncând  liniştit din ciocolată. Se cam înmuiase dar tot bună era.

Cleopatra cu fetele plecaseră deja, dar credinciosul Toderaş ciugulea iarbă şi râme prin zăvoi. Se urniră amândoi spre casă.

Ţaţa îl aştepta în curte împreună cu maiorul Schroeder. Aşa de sigură era ticăloasa pe capturarea lui Manole, că nici nu se ferea să râdă în văzul lumii cu vărzarul. Niţă îşi băgase pumnii în buzunare, căci de nervi îi încleştase până se albiră.

-Ei, Niţică, l-ai găsit pe Manole?

-Da’ cine-oi fi io să mi se-arate mie chiar Manole? M-a oprit un om de-al lui să iscodească venirea mea în insulă şi i-am dat banditului beletu’!

-Şi dacă nu i l-a dat lui Manole?-zise ţăţica cu sufletul la gură.

-I l-a dat, i l-a dat! Am stat legat la ochi într-un lăstăriş cu puşcociul în coaste până a venit un tâlhar de-al lui cu răspunsu’! A zis c-o să vie la Trei Duzi, da’ mai aşa, oleacă mai după înserat, ori mai târziu când s-o slobozi de altă treabă ce-o are musai de împlinit!

-Adică să-l aştept ca o proastă până o pofti el să vie?

-Ce, te pui io? Aşa a zis, aşa îţi zic! Nu mai pot io!

Maiorul îi făcu din cap că este bine şi aşa şi ţaţa se învioră.

-Ţaţă, scânci Niţă, io mor de frică să mă duc printre bandiţi. Să nu mă mai trimiţi niciodată, c-o să-mi pleznească inima. Şi cât mă ţine piratu’ ăla fără un ochi legat cu puşca-n coaste, mă pişcă şi ţînţarii dar mă dor şi toate cele! Hai, mai dă o ciocolată, că prea pătimesc mult pentru dragostea matale!

-Ia nu te mai întinde la obrăznicie, mucosule! Marş de-aci că te cârpesc!

Maiorul o privi mustrător şi ea îşi luă seama şi-i zise s-aştepte să-i aducă o ciocolată. 

Niţă o porni pe drum muşcând din ciocolată dar, maiorul se răzgândi:

-Nitz să stea lângă Frantz până plecăm noi. Frantz, pe seară legi pe Nitz şi-l păzeşti cu capul! Nu vreau nicio surpriză şi lui Nitz îi cam plac surprizele! Dă-i mâncare, dă-i ciocolată dar nu-l scăpa din ochi! Ştii ce? Ia leagă-l de-acum, ca să stau eu liniştit!

Niţă se arătă indignat că este legat, iar Franţi, ca să-i intre în voie şi să-i arate că se supune unui ordin dar inima îi zice altceva, îi dădu toate bunătăţile, ba chemă pe Iordan Croitorul şi-i dădu un cearceaf alb, nou nouţ, să facă lui Niţă cămăşuţe câte s-or cuprinde, ca să fie flăcăul fercheş la întâlnirile cu Cleopatra.

Bătrânul Iordan se supuse în silă, fiindcă Otto îi aplicase mai multe corecţii, ca şi altor săteni de altfel, şi-i era mare scârbă de nemţi.

Seara veni, şi Niţă, legat a doua oară de stâlpul verandei, se lăsa cu greu îmbunat de Franţi:

-Măi, Niţă! Zău că nu vreau să stric prietenia cu tine, dar ordinul e ordin! Maiorul vrea să se asigure că nu-l anunţi pe bandit de târgul soră-ti! Dacă mă întrebi pe mine, îmi vine să scuip dar, ăsta-i războiul, lipsit de onoare! Uite! Dacă îmi dai cuvântul că nu fugi, eu te dezleg imediat şi stăm amândoi pe prispă. Mi-e ruşine că te-am legat şi mă gândesc cum s-ar simţi copilul meu să-i facă un străin aşa!

-Mă Franţi! Mie mi-ar fi mai bine dezlegat dar dacă te află Schroeder că i-ai călcat cuvântul te împuşcă!

Şi zi-i aşa! Dacă mă mai fură iar ţiganii, în cine să-mi mai pun bază să mă slobozească?

Franţi izbucni în râs prima dată după ce-l legase, şi-l îmbrăţişă afectuos: Ei, vezi? De-aia te iubesc eu pe tine, năstruşnicule!

Maiorul venise neauzit prin grădină şi găsindu-i răzând îmbrăţişaţi, se enervă:

-Ia legaţi-l şi pe Frantz lângă Nitz, că se hlizeşte cu prizonierul meu! Eşti mare dobitoc, Frantz! Dobitoc!

Frantz ştia că maiorului îi vor trece drăcăneii dar acum se lăsă legat ca să nu-i sporească turbarea.

Pe înserat, toată nemţimea împânzise lunca pândind pe Manole, doar Franţi rămăsese acasă legat de verandă împreună cu copilul. Îşi treceau vremea învăţându-se unul pe altul cuvinte nemţeşti şi româneşti când, Niţă, cu urechea ascuţită auzi o buhă: un semnal. Bănuind el ce însemnă asta, se încinse şi mai tare la poveşti cu bucătarul neamţ. Niţă simţi că cineva s-a strecurat în casă dar îşi văzu mai departe de poveşti. Abia când apărură  trei oameni ai lui Manole şi puseră cazanul cu mâncare într-o şaretă oprită-n faţa porţii, Franţi rămase înţepenit. Se vede treaba că era chiar şareta comandantului, cu roţi de cauciuc, ca de maşină, şi cu copitele cailor legate în cârpe ca să treacă neauziţi. Îndrăzneala bandiţilor nu avea asemănare dar mitraliera unuia îl făcu să tacă. Banditul îi legă la gură pe amândoi, le mai petrecu o funie straşnică peste piept, răsucind-o mărunt până la picioare apoi dispărură în noapte.

Când se crăpă de ziuă, uliţa se umplu de nemţimea care se-ntorcea de la Trei Duzi sătulă de aşteptare zadarnică.

Uimirea maiorului când dădu cu ochii de Frantz şi copil, legaţi ca nişte mumii, nu avea asemănare. Puse să fie dezlegaţi şi află cum bandiţii le-au luat cazanul plin de mâncare ameninţându-i cu mitralierele.

Niţă nu-şi crezu urechilor când Franţi zise că erau vreo zece bandiţi cu mitraliere dar dădu din cap cu hotărâre că aşa era. 

Mirarea maiorului se transformă în furie când află că au fost prădaţi de toate proviziile, perne, saltele, arme şi muniţii şi unde nu putură să ia cu ei, le spintecară cracii la pantaloni, mantale, cămăşi ori vestoane.

S-ar fi năpustit la Frantz dar el, personal, se asigurase că bucătarul era bine legat şi fără scăpare.

Nemţii s-au împrăştiat care încotro ca să vadă tot ce le-a pierit şi Niţă rămăsese în spatele unui porumbar numai cu bucătarul.

Copilul era roşu la faţă şi greu îşi ţinea râsul. Franţi, proaspăt dezlegat îl iscodi:

-Plângi, Niţică?

-Plâng Franţi!

-Io în locul tău aş fi prăbuşit de râs!-zise Franţi cu o sclipire complice.

-Ba, eu plâng, Franţi, că mi-e să nu se răzbune maiorul pe tine!- zise Niţă mustăcind.

Franţi l-ar fi îmbrăţişat cu drag, dar îşi aminti cât îl costase îmbrăţişarea şi se opri.

-Franţi, da’ de ce ai zis maiorului că au fost zece tâlhari cu mitraliera? Io am numărat numa’ trei.

-Ete aşa! Să părem noi mai viteji!- zise Franţi mucalit.

Copilul nu se mai putu abţinu şi dă-i râs.

Niţă aşteptă cuminte să se facă o oră cuviincioasă şi alergă acasă la preoteasă. O trase pe Cleopatra în livadă şi povesti bob cu bob toată isprava haiducilor.

-Bine, dar cum au trecut Dunărea cu atâtea provizii şi efecte?

-Ei, ăsta-i secretul haiducilor! Ţin pentru ei cât le face trebuinţă, restul dau la nevoiaşii care au grijă să-i ascundă la greu! Iar de la Filipoiu până la Măcin, nu ştie nimeni hăţişurile  şi ostroavele cum le ştie Manole.

-Ascultă, Niţă! Eu vreau să mă mărit cu tine, să facem o sută de copii şi să ne facem toţi haiduci în bălţi!

Niţă roşi de plăcere şi scoase din sân două ciocolate. Una o întinse fetei şi una o păstră pentru el. 

-Auzi, Cleopatra? Franţi i-a dat lui Iordan, croitorul satului, un cearceaf alb să-mi facă vreo trei-patru cămăşi! O să fiu singurul bărbat chipeş din sat şi bine îmbrăcat, fiindcă nemţimea s-a apucat să-şi cârpească hainele, dar tot în trenţe se cheamă că-or umbla! Mi-a zis Franţi că Herr Schroeder este prea mândru ca să raporteze păţania şi să ceară efecte noi, aşa că prea curând din boarfele cârpite n-or ieşi!

-Niţă, nu schimba vorba, stimabile! Te însori cu mine să facem o sută de copii?

Toderaş sâsâi şi Cleopatra îl luă în braţe izbucnind în râs:

-Uite ce păţeşti, dacă te socoteşti prea mult: deja am alt pretendent!