Noapte cu surprize

Trecuseră câteva luni bune de la spaima cutremurului din 1986, eram deja în primăvară dar, pentru că trebuia să dorm vreo două săptămâni în Bucureşti la verişoara mea aveam o mică grijă. Mă sună amica mea Miky din Berceni şi, auzind că vin în Bucureşti mă invită să dorm la ea hotărât. Acum, între etajul I la Miky şi etajul VIII la verişoara mea, este lesne de înţeles ce-am preferat.

Zilele în compania Mihaelei, căreia îi ziceam Miky, aceeaşi gazdă din COGNAC-COLA, treceau în mare viteză, deoarece, deşi aveam aceeaşi vârstă proveneam din lumi diferite şi poveştile ei erau fascinante. Lumea ei – un cartier în care erau doar două virgine (situaţia aceasta avea să se repare curând, la ziua lui Miky care era în week-end-ul următor), reviste de modă şi poveşti adolescentine de amor nebun terminat adesea prost, era foarte diferită de a mea, elevă la Liceul Bălcescu din Brăila, o lume în care eram conştienţi toţi că singura şansă de a răzbi în viaţă este învăţătura şi intrarea la facultate. Blocul ei avea  mai multe cruci în grădiniţa de trandafiri, fiindcă neînţelegerile conjugale, lipsurile ori problemele de amor se sfârşeau adesea, într-o comodă şi bolnăvicioasă imitaţie prin aruncarea de la balcon. I se spunea blocul sinucigaşilor. Între blocuri, chiar în imediata vecinătate era o biserică şi se spunea că rugăciunile şi necazurile credincioşilor eliberau energii negative care se răsfrângeau asupra locatarilor din vecinătate. Legenda spune că blocul era ridicat pe amplasamentul unui vechi cimitir.  Poveştile ei horror se completau cu ale mele, din lumea pestriţă a Brăilei.

Pentru că Valentin, tatăl Mihaelei, era şef în comerţ, aprovizionarea pentru chef nu era o problemă şi nu ne-a implicat în niciun fel. Lista de invitaţi s-a completat din mers, majoritatea prietenilor venind zilnic la o cafea, o bere Bucegi, Lido sau import.

Ziua cea mare a venit şi petrecerea a început ca un mare succes.

Fiind în baie, un tip pe care nu-l mai văzusem a dat buzna fără să ciocănească. Din fericire, mare brânză n-a văzut fiindcă deja închideam cureaua la blugi.

Ieşind din baie, tipul a intrat vâjâind, semn că graba era maximă. Apoi, a venit spăşit să se scuze, că nu de măgar dăduse buzna, ci de disperare fiindcă era venit de la drum lung şi era să facă pocinog. I-am acceptat scuzele dar mi-a cerut să dansăm ca să fie sigur că l-am iertat. După vreo oră de dans cu el, am remarcat că Lili, sora lui Micky, fuma nervoasă şi mă privea feroce. Atunci am priceput. Tipul era chiar Cristi, iubitul lui Lili, aviator militar la  Timişoara despre care auzisem sute de poveşti. Ca să scap de el, m-am scuzat şi-am plecat la baie.

După câteva minute muzica s-a oprit. Sesizând că timpul trece şi muzica nu mai porneşte, am ieşit din baie. Stupoare! Toate luminile aprinse, uşile vraişte, mâncare pe toate mesele şi niciun musafir, nici măcar gazdele.

Atunci am înţeles! Fusese cutremur şi toată lumea fugise afară dar, din cauza muzicii şi larmei nu-mi dădusem seama. Ce era de făcut? Am luat o sticlă de Pepsi din zbor şi m-am plasat sub tocul uşii.

Era cam ciudat că petrecăreţii nu se întorceau, totuşi era de înţeles, dat fiind riscul de-a apărea replici. 

După un timp m-am întins şi după un platou, că mă răzbise foamea. Trecuseră deja cam trei sferturi de oră şi nimic. Îmi fac curaj şi ies în balcon: şoc maxim! O mare de oameni cu lumânări în mâini…

Am alergat în casă căutând calendarul pe peretele din bucătărie. Aiurea! Era vechi de vreo doi ani!

Ies iar în balcon şi strig la cei de pe alee. Nu mă bagă nimeni în seamă!

Cobor în alee şi întreb ce se întâmplă. Privirile pline de reproş au fost însoţite doar de un „şşşşşttt”!

Era, deja evident…  Era chiar noaptea de Înviere!

Cum de eram aşa de picată din nori?

Păi eram de două săptămâni în casa acelor oameni şi pe atunci Paştele nu se mediatiza ca acum. Ba oamenii erau chemaţi la muncă patriotică, să văruiască copacii în curtea intreprinderii, să facă curăţenie în parcuri şi elevii în şcoliu, ca să nu se poată sărbători.

Dacă în săptămâna Paştelui, la noi acasă răsturnam casa cu obişnuita curăţenie, făceam drob, cozonaci, vopseam ouă, sigur că aici, neîntâmplându-se nimic din toate acestea, nici prin cap nu mi-a trecut că era Paştele.  

Încet-încet, apartamentul s-a repopulat. Muzica a început şi un tip a strigat: bine-aţi venit la Învierea dansantă!