NOPŢI ALBE

Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…