Părințelul Făcăleț

De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert.

 Micul sătuc de pe malul Dunării, zis Stăncuţa după zburătoarele ce rămâneau iarna stăpâne peste sat, era pierit de groază. Copii alergau bezmetici în toate părţile, babele-şi duceau îngrijorate mâna la gură, muierile strigau cât le ţineau bojocii, bărbaţii îşi răsuceau ţigări şi scuipau cu năduf.

-Săriţi, oameni buni, săriţi! Săriţi c-a murit Cristache! Săriţi!

Cristache era cruce de voinic, însurat de vreo juma de an dar, nu se ştia ce drac se puse între el şi Tiţa, nevastă-sa, că se luă omul de băutură şi, vedre peste vedre de vin, nu-i mai astâmpărau setea.

Venind de la pădure cu căruţa gemând de lemne, îi veni lui Cristache în aburii băuturii să se pună înaintea cailor şi să-i bată furios peste bot şi peste cap.

Simţindu-l băut şi năuciţi de bătaie, caii se smuciseră şi puseseră pe Cristache la pământ. Este ştiut că-n firea lui, calul fereşte să calce omul dar, de data aceasta comedia se schimbă! Aşa că trecură caii peste Cristache cu căruţă cu tot. Oamenii-l găsiră zdrobit, dându-şi suflarea în chinuri năpraznice şi nu le rămase decât să-l pună tăcuţi în căruţă şi să-l aducă acasă la muierea cea tânără.

Ţaţa Tiţa, nevastă-sa, adună toţi copii satului şi le dădu mere, roşcove şi covrigi, tocmi bocitoare harnice şi tăie toate curcile negre din bătătură să facă praznic mare, să vadă tot satul cât şi-a iubit ea bărbatul.

Niţă îl plăcea pe Cristache, flăcău gureş şi blând şi  nici nu ştia dacă să se-ntristeze de moartea lui ori să se veselească căci un mort în sat era prilej de multe vorbe, ospeţe şi întâmplări cu tâlc. Ce-i drept, nu era rost de plictiseală în cele trei zile până la înmormântare.

Piciul îşi făcea vânt pe la bucătărie, doar-doar şi-or aduce aminte babele de el să-i mai dea câteun covrig ori o mână de roşcove. Se uita cu silă la carnea vânătă a curcilor ştiind că pilaf cu bucăţică de curcă nu va mânca în veci, asemănând-o în mintea lui cu o ciosvârtă ruptă din hoitul mortului.

Mai pe-nserat, când veni popa Lisandru să cânte stâlpii, în casă se strânseseră toate rudele dar la bucătării şi prin curte nu mai era nici ţipenie. Pesemne că femeile ce fuseseră de ajutor la bucătărie isprăviseră de fiert şi de copt şi se duseseră pe la casele lor ca să închidă păsările, să dea apă şi tain la animale ori să se primenească ca să vină la priveghi.

Niţă îşi zise că un moment mai bun ca să dea iama la bunătăţi nu s-o găsi, aşa că intră pe furiş în bucătăria de vară care n-avea uşă ci o cârpă cît să mai ţină la o parte scârbele de muşte.

În lumina lămpii din grindă, ochi imediat şirurile de covrigi şi-şi îndesă în sân câţi încăpu. Apoi, se uită cu grijă, că un ochi de geam dădea taman în odaia a bună, unde era mortul pe năsălie. În dreptul geamului era o Biblie şi pe ea o candelă. Ducea grijă că în lumina candelei, cineva de la priveghi l-ar fi putut vedea, aşa că se mişcă pitit, ferind ochiul de geam. Pe o poliţă era o ulcică pântecoasă şi Niţă ştia că acolo ţine ţaţa Tiţa mierea de albine. Puse un scăunel cu trei picioare şi se-ntinse la ulcică dar, făcut de mă-sa din mare economie, nu avu niciun spor. Roti ochii prin camera şi Biblia i se păru taman bună să-l mai înalţe o ţâră. Cu aşa ajutor, ulcica ajunse imediat în mâna copilului şi Niţă se puse pe mâncat. Dar, ca un drac, popa Lisandru intră în bucătărie şi trase şi pe ţaţa Tiţa după el. Niţă o sfecli.

Puse ulcica cu miere pe scaun şi se băgă iute sub masă. Popa scoase tichia şi sutana preoţească şi rămas numai în izmene, se puse să-i facă un copil Tiţei, pesemne să nu se plictisească acuma dacă tot a rămas vădană. Copilul se sfii să privească la cei doi dar, dând cu ochii de candelă îl tăiară toate apele. Dacă cineva din camera mortului ar fi văzut pe gemuşor  grozăvia care se petrecea aici, să te ţii tărăboi! Şi acuma, milă mi-o fi de cojocul tău, dar de cămeşa mea mi se rupe inima! Popa o scălda-o el la un  fel, dar el, Niţică, dacă era prins la ulcica cu miere nu avea nicio scăpare!

Aşa că luă cu grijă tichia popi şi-o puse peste candelă, înăbuşind flacăra dar astupând totodată şi ochiul de geam. Îşi trase sufletul şi văzând că popa şi Tiţa-s ocupaţi cu iubitul, ieşi de-a buşilea din bucătărie şi tule-o băiete prin grădini. Când se puse destulă distanţă între el şi casa lui Cristache, piti covrigii din sân într-un corcoduş şi se-ntoarse tiptil prin altă grădină, ţanţoş nevoie mare, zicându-şi că la o adică, hoţul neprins e cel mai cinstit negustor!

Ţaţa Mariţa adună ceara de la stâlpii mortului şi văzând candela stinsă la gemuşor îşi zise că-i semn rău. Cum din odaia bună nu era uşă directă cu bucătăria de vară, femeia ocoli prin ograda orătăniilor. Intră şi ce văzu, ce văzu!

-Săriţi, creştini! Săriţi! Curva de nor-mea se cotoieşte cu popa! Vai de zilele mele! Săriţi, oameni buni! Săriţi! Sări, Cristache, din sicriu, sări şi omoară pe nelegiuiţi! Sări, Cristache, că Tiţa-ţi spurcă căscioara, Cristaaaacheeeee! Sări, puiu’ mamii şi apără-ţi casa de curvie, Cristaacheeeeee!

Dar, muiere aprigă, ţa’ Mariţa, până să-i vie graiul să se pună pe strigat, înşfăcase făcăleţul cel gros şi trecuse la-ncins pe amorezi.

Şi să vezi ce spor avea, şi să te ţii cu câtă sete dădea! Acuma, la o adică, e de la sine înţeles că Tiţa cu poalele-n cap alerga mai iute decât popa Lisandru cu izmenele-n vine, aşa că sărmanul popă fu cinstit cu cele mai multe făcăleţe pe spinare!

Când intră Niţă fudul pe poarta cea mare în curte la Cristache, oamenii râdeau ca la bâlci şi popa alerga în jurul casei numai în izmene, mânat de făcăleţul aprig mânuit cu voinicie de ţaţa Mariţa.

Multă vreme s-a râs în sat de isprava popii dar fără doar şi poate, de uitat nu s-a uitat! Şi cine-ar fi putut s-o uite, când numele popii fu şters, cu mic-cu mare zicându-i toţi părinţelul Făcăleţ!   

Numai pe Niţă-l mai tăia câte-o năduşeală gândind la ce-l aştepta dacă-i dibuia popa ori Tiţa amestecul în daravelă!