Popa-i semn de ghinion!

Deşi nu-mi făcea nicio plăcere, adesea trebuia să fac vreun comision mamei şi ajungeam s-o vizitez pe sora ei mai mare, instalată după divorţul de papaşa şi moartea Satanei pe post de tartoriţa familiei cu prerogative depline.

Tanti Dana locuia la etajul opt şi liftul era musai defect ori în revizie şi noroc cu inima mea tânără că nu-mi pierdeam suflarea.

Dar opt etaje treacă-meargă, beleaua era să dau ochii cu dumneaei, tartoriţa!…

Intru şi cum la mine norocul este împletit cu ghinion-aţă de mărţiţor, tanti avea musafiri, deci nu se putea da-n stambă, să-mi sară-n cap cum îi era firea dar, musafirul, ghinion cum vă spuneam, nu era fitecine ci chiar un popă. Un popă pe care-l mai întâlnisem pe la ea şi, de mirare cât de des, fiindcă la noi călca popa numai la sfeştanie şi arar dacă ne prindea acasă la Crăciun ori Bobotează.  Spun arar, nu că n-ar fi venit săracul, ei aş, săracul, conştiincios la datele cuvenite dar mama era la serviciu şi cine să bată derdeluşurile ori mingea în curtea şcolii! Şi mâţele stârmoceau mai mult pe-acasă decât mine… Sora cea mică abia mergea în picioare, nu se punea iar cea mare era la vremea întâlnirilor.

Deci, ziceam ghinion fiindcă întotdeauna vederea unui popă mi-a adus un mare pocinog.

Mi-am cântărit bine vorbele, mi-am măsurat paşii şi vreo juma’ de oră toate erau roz.

La un moment dat mă trimite mătuşa cu un borcan enorm poate de trei, poate de cinci kile cu oţet de mere făcut în casă să traversez sufrageria şi să-l plasez pe balcon.

Năduşesc bine de grija covorului manual, fiindcă dacă scăpam borcanul pe covorul minunat,  nebuna era-n stare să mă arunce de la etajul opt.  Deci ajung cu bine în balcon, ochesc raftul croit anume pentru borcanul preţios şi dau să intru-n sufragerie. Când închid uşa, un amărât de cuişor ce nu-şi avea locul pe-acolo îmi intră sub o unghie secându-mă de durere. Uit de popa din capul mesei şi mă răcoresc:

-Ah, rugina dracului!-şi-n secunda următoare dau cu ochii de sfinţia sa.

Ce potop de scuze, ce păreri de rău, nu ştiu dacă popa a zis ori nu ceva, că eu m-am prelins pe lângă pereţi şi dusă-am fost!

Luni de zile am ocolit piaţa vecină cu biserica la care slujea părintele şi pe cât am putut pe mătuşa care era tare greu de evitat, avea un obicei turbat să fie peste tot şi să-ţi taie cheful, ori că te plimbai prin Grădina Mare, ori pe Faleză ori pe Republicii, fostă Regală la care vecina mea centenară, doamna Călin îi zicea „strada de mers cu picioarele”.

Dar într-o zi, mătuşa mă sună, culmea tehnologiei, ne instalasem telefon, şi mă cheamă cu o treabă.

Îmi dă o reţetă şi mă trimite la părintele. Cu nod în gât îi zic că nu pot să dau ochii cu el.

Mătuşa, se vede că-i mergeau bine amorurile că era grozav de bine dispusă se holbează la mine. Îi amintesc amărâtă incidentul cu pricina şi mătuşa râde din toată inima. Era frumoasă tanti Dana când râdea!

-Ha, ha! De ţapu’ ăla ţi-e ruşine ţie? Ia reţeta şi du-o repejor şi nu te mai izmeni, c-a uitat ramolitu’ deja!

Plec cu reţeta mirată rău de vorbele mătuşii dar deloc convinsă fiindcă tartoriţa la toţi găsea cusur şi vorbe de ocară şi probabil că dacă-ntrebam de papă ar fi răspuns la fel!

Dau cu ochii de Alexandru Repan, aşa-i ziceam noi frumosului preot ce-mpărţea parohia că părinţelul căutat de mine şi până să-i las reţeta şi s-o întind, apare şi dumnealui.

Supărat? Nu părea!

Zice să-l aştept să-mi dea medicamentele, că fata la farmacie i le-a dat pe-ncredere.

În peretele din stânga intrării era uşa cancelariei, cam la acelaşi nivel cu peretele şi pictat în aceeaşi temă.

Părintele bagă cheia, învârte şi trage şi dă şi vreo două picioare:

-Hai, fire-ai a dracu’! Numai tu nu te-nţepeneai acuma! Mişcă hodoraga dracului!

Oho! Unu’ la unu’ zic în mintea mea! Bravo, părinte, dă-i- nainte!

Vine frumosul Alexandru Repan şi deschide uşa tacticos:

-Nu te mai înfierbânta aşa, părinte, să nu-ţi pocnească vreun vas de sînge!

Iau medicamentele, îmi dă popa şi două prosoape pe care le iau cu inima strânsă bănuindu-le de la mort, alerg într-un suflet şi duc hapurile şi prosoapele mătuşii şi bag în sfârşit de seamă după atâta vreme, albastrul cerului şi verdele copacilor.

Şi dacă vreţi să ştiţi cum a sfârşit-o tartoriţa, celebră în familie că s-a iubit cu trei popi, citiţi Puterea blestemului

Şi vă aştept şi La Tanti Elvira.

Vă spun un secret: mi-a promis DulceDeea nişte poveşti cu tanti Elvira sau în temă.