Lansarea romanului Pisica cu papion


 

Lansarea romanului Pisica cu papion

Lansarea romanului Pisica cu papion

La inițiativa domnului director Ilie Zanfir, joi, 3 aprilie 2014, ora 17, Biblioteca VA Urechia din Galați, sala Mihai Eminescu, găzduiește o seară literară brăileană moderată de domnul Theodor Parapiru.

La Salonul Axis Libri vor fi prezenți invitați de soi.

Se vor lansa și ceva cărți:  „Citadela de fier”, de Adrian Buzdugan; „Provincia Magna”, de Viorel Coman şi „Serata crăiţelor”, de Valentin Popa, etc

Mă duc și eu să le arăt pisica! Nu, nu pe acea mâță afurisită, Frederick cel Mare, motanul meu albastru de Rusia, ci le arăt ceva proză afurisită.

Pe scurt, eu eram acel etc două paragrafe mai sus: lansez romanul Pisica cu papion!

După Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacantă și Copilul Dunării, romanul Pisica cu papion continua saga ziaristului Bar din Ardei Iuți.

Bloggeri, dealeri de droguri, colecționari, popi, rechini imobiliari, judecători corupți, inocenți și ticăloși le încurcă ancheta celor doi copoi- comisarul Sultanu  și năzdrăvanul său subaltern, Bubuici.

Criticul literar Dem Bengescu, parintele Cutitaru și sexi_preoteasa condimenteaza actiunea si in acest roman.

Invitat special: actorul Florin Chirpac, directorul Teatrului de copii Cărăbuș din Brăila.

Cine are chef, timp și plăcere este așteptat cu drag!

Și cu prăjiturele, evident!

roman politist

romanul Pisica cu papion

romanul Pisica cu papion

Reclame

Johny Răducanu a zâmbit din stele


Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.

Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.

Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a  dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul  Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau.  Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.

Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație,  ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?

N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…

Această prezentare necesită JavaScript.

Ardei Iuţi la Palatul Şuţu


De miercuri am uşchit-o în Bucureşti fiindcă joi, pe 6 octombrie a început festivalul „Carte şi Arte” la Palatul Şuţu în Capitală unde am avut un mic stand. „Dirijorul” festivalului a fost energica doamnă Lucia Ovezea, directorul editurii Vox şi preşedinte al ADEPC. Palatul Şuţu a găzduit în trecut cele mai răsunătoare petreceri ale protipendadei, şi era cunoscut că nu te puteai înfiinţa la palat decât în caleaşcă. Grandoarea palatului a fost completată de de un blazon monumental pe frontonul clădirii, blazon ce era apropiat de cel domnesc, având şi vulturul muntean şi bourul moldovean, pricină de enervare pentru domnitorul Cuza care i-a trimis vorbă să-l dea jos. Postelnicul Grigore Şuţu a refuzat cu aroganţă iar domnul a trimis pompierii într-o noapte şi l-au fărâmat. Postelnicul nu l-a iertat pe Cuza fiind unul dintre uneltitori cu rol important în abdicarea domnitorului. Urmaşii postelnicului obţin aprobarea regelui Carol I să-l pună la loc, regele venind cu regularitate la banchetele de la palatul Şuţu.

Ei bine, sub blazonul familiei Şuţu mi-am vândut eu „Ardeii iuţi!” Joi şi vineri au fost două zile subţirele pentru un târg de „Kilometru zero”, venind prea puţină lume, mai mult bătrâni cu chef de socializare şi cu portofelul gol. Sâmbătă pe la două, toamna s-a instalat hotărâtă în capitală printr-o ploaie rece şi pătrunzătoare şi, cum standul era în aer liber, am strâns şi ne-am luat „piua”. Duminică la 11,30 în holul monumental al Palatului Şuţu aveam o masă rotundă cu tema Romanul poliţist din România după care era programată lansarea romanului poliţist”Ardei iuţi”. Pe afiş erau scriitoarea Eliza Roha, şi criticul literar Aureliu Goci. Pe măsură ce ne apropiam de ora 11,30 ploaia se înteţea şi mă întrebam dacă şi-o uda cineva ciubotele ca să vină la lansarea unui roman poliţist. Surpriza plăcută a fost că s-au ocupat toate scaunele, ba au fost şi vreo 20 de persoane în picioare.

Criticul literar Aureliu Goci nu s-a oprit doar la romanul „Ardei Iuţi” ci a făcut o radiografie de anvergură romanelor mele. 

Nu mi-am pregătit un discurs, pun mai mare preţ pe spontaneitate decât pe regie şi auditoriul s-a lăsat prins de stilul meu afurisit.

Sala m-a răsplătit cu aplauze insistente dar show-ul abia începea.

Artista Doina Ghiţescu, într-o interpretare fără egal, a citit câteva pagini

de umor bubuitor din romanul „Ardei iuţi”. Sala s-a prăbuşit în hohote de râs şi nimeni nu şi-a cruţat palmele când a aplaudat. 

Criticul literar Aureliu Goci a recuperat microfonul adăugând:

„Faptul că Doina Popescu-Brăila scrie bine nu-i o întâmplare! Doina Popescu vine din tradiţia puternică a scriitorilor brăileni, de la Nae Ionescu, Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Doina Popescu calcă cu siguranţă şi vigoare pe Strada Mare a prozei româneşti!”

Sub lupă-penele gânsacului Toderaş


Copilul Dunării

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia.

A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCUBRĂILA: Copilul Dunării

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă sar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila sar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o cartemărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentăspecifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă aminteşte, întro oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştieşi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce miam propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, sămi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil întro altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea la „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondialeste „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitoriinemţibucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica acţiunile, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutândul să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintrun spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nui place să divagheze, să evadeze într-o lume a imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea – de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri –trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umaneNiţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit –care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bunădispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur etalate cu nonşalanţă aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismulpromovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bunădispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin careşi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un scriitor valoros, care şia câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: „N-zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

Redacţia Formula AS la Brăila


           Cu siguranţă aşteptaţi cu nerăbdare o nouă povestire trăsnită dar în seara aceasta am avut un eveniment important la Brăila şi e musai să vă povestesc.

Împreună cu cele două blogeriţe, Ingrid şi Sabrina, am fost la Biblioteca Panait Istrati, unde a avut loc întâlnirea cu membrii redacţiei Formula AS.

           Deşi am avut o zi nebună, am reuşit să ajung la eveniment fără să întârzii, dar şi fără să ajung pe acasă ca să mă schimb. Am fost „sub acoperire”, cu faimoasa mea şapcă roşie. Acum, dacă Serafim a zis că-i bună la biserică, am zis c-o fi bună şi la bibliotecă.   

           Sala s-a umplut rapid şi au fost şi persoane care au stat în faţă, în picioare.

           Ca la un meci de handbal, unde antrenorul îşi adună în jur jucătorii pentru indicaţii finale, membrii redacţiei s-au adunat în jurul doamnei Sânziana Pop. Am simţit imediat că formează o echipă. Mă uitam după Adriana Bittel, Dia Radu şi Aurora Peţan dar am văzut că doamna Sânziana Pop este înconjurată de şase băieţi.

           Gândul m-a dus imediat la Cărtărescu. Vă amintiţi poate, că vara trecută, fiind la o întâlnire la biblioteca V.A. Urechea în Galaţi, l-am invitat pe Mircea Cărtărescu şi la Brăila dar m-a refuzat speriat: A, eu nu vin la Brăila, mi-e frică de cuţitari!

           Deci, îmi zic, uite că de frica vestiţilor cuţitari, doamna Sânziana a venit cu bodyguarzii!

           Dar m-am înşelat, cei şase băieţi erau chiar membrii redacţiei: Cătălin Manole, zis Parizianul, pui de brăilean, Valentin Iacob, brăilean dinspre mamă, Bogdan Lupescu, Alex, Cătălin Apostol şi un tânăr profesor de jurnalism racolat din Cluj al cărui nume îl scriu mâine, fiindcă uite, sunt bătrână şi mai uit.

           Din partea bibliotecii au fost prezenţi domnul director Dragoş Neagu şi domnul Aurel Furtună. Întâlnirea a fost moderată de domnul Claudiu Brăileanu, responsabilul cu relaţiile publice şi comunicarea în cadrul bibliotecii.

                     Doamna Sânziana Pop, cu vitalitatea cunoscută, a fost piesa tare a serii. A venit în mijlocul cititorilor să vadă ce doresc oamenii să citească, care sunt problemele care ar putea genera alte rubrici ale revistei. În luptă cu mediul online şi având un segmentul de cititori dinamic şi într-o continuă schimbare, Formula As este realizată cu un colectiv de 50 de jurnalişti prin multă alergătură şi documentare temeinică în teren. Este o publicaţie dinamică şi se adaptează continuu pentru a face faţă provocărilor viitoare.

          Brăilenii, iubitori de cultură, calzi şi logoreici, s-au antrenat într-un dialog viu cu ziariştii veniţi din capitală. Indiferent de vârstă, brăilenii au arătat că le pasă de limbă română, de soarta Roşiei Montana, de sănătatea fizică şi morală a acestei ţări. Patriotismul este un cuvânt desuet dar concetăţenii mei, fără să folosească fraze bombastice au demonstrat că încă simt româneşte. De la întâlnire nu putea lipsi patronul spiritual al Brăilei, inegalabilul Panait Istrati. Opera lui este un vast tratat de prietenie şi oamenii acestor meleaguri încărcate de legendă par născuţi sub zodia prieteniei.

           Pomenirea părintelui Arsenie Boca a fost un alt moment deosebit al serii.

           S-a discutat despre un program pilot care va fi iniţiat în liceele brăilene: timp de trei luni, un număr de 40 de ziare va fi distribuit gratuit elevilor, după care, la o masă rotundă aceştia să vină cu propuneri legate de conţinut editorial specific vârstei.

           Întâlnirea s-a finalizat cu intervenţia doamnei Valeria Ursan. Au urmat autografe, schimburi de numere de telefon, adrese de e-mail şi, bineînţeles, o fotografie de grup.

Redacţia Formula AS la Brăila

P.S. La final, doamna Sânziana Pop ne-a mărturisit că în sală se află şi Natasha Galche, brăileancă, excelent redactor şi membru de bază a redacţiei. Apare în fotografie în dreapta.

În fotografie, la masă se află domnul Aurel Furtună. Nu puteau lipsi Ingrid şi Sabrina.

P.P.S. Dacă n-am greşit la numărătoare, trei dintre cei şapte aşi ce o însoţesc pe doamna Sânziana Pop sunt chiar brăileni.

Poet în vremuri vitrege


Am fost invitată telefonic de poetul Virgil Andronescu la lansarea unui volum de poezie, apoi, câteva ore mai târziu, printr-un e-mail exagerat de timid, inundat de scuze aş putea zice, m-a rugat să-i prezint cartea. Îl ştiam destul de vag dar mi-am dat repede seama că am de-a face cu un poet, fiindcă nu ştia nici măcar în ce zi ne aflăm şi mi-a propus să ne întâlnim, cum ar veni, … ieri, ca şi cum pentru el timpul ar curge în sens invers, dinspre joi spre miercuri! L-am atenţionat dar mi-a spus spăşit că el retrăieşte ziua de marţi de vreo două săptămâni, ca într-un celebru film american, şi a cam pierdut noţiunea timpului în accepţiunea celorlalţi, adică a noastră, a nepoeţilor. M-a dezarmat. Mi-am zis: de ce nu, dar, gândindu-mă la mine prezentând poezie, pentru o fracţiune de secundă am avut pe retină un rottweiler alergând printr-un câmp cu zambile. M-a vizitat joi la birou şi mi-a adus cartea. Am citit titlul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”. Mi s-a făcut frig. L-am privit cu atenţie: nefericire profundă, pesimism concret, stringent. Să fii poet sărac într-o ţară care nu dă doi bani pe cultură şi să trăieşti pe viu cea mai nesuferită criză financiară din istorie poate fi mult mai dureros decât cea mai acută durere de dinţi. Aşa arăta Virgil: ca un tip copleşit de o infernală durere de dinţi şi căruia şi lumina şi vocile noastre îi făceau rău.

  -Deci ai de gând să te sinucizi?- l-am întrebat până la urmă. A dat din cap evaziv, privind pierdut spre gresia banală. I-am spus că accept să-i prezint cartea cu condiţia să nu-mi facă vreun pocinog: nici înainte de lansare, nici după! S-a gândit puţin şi apoi mi-a spus destul de anemic că a trecut un an şi jumătate de când a scris aceste poezii, asfel că se mai poate abţine o vreme. Am insistat totuşi să-mi promită. Ca toţi cei foarte tineri, mi-a sugerat crud şi dezinvolt că reacţionez ca mama lui dar mi-am păstrat calmul. Având în vedere că lansarea urma să pice într-o zi de marţi, i-am cerut să mă sune şi vineri şi luni ,ca să mă asigur că-l aduc în faţa publicului în persoană. Vineri nu s-a întâmplat nimic dar sâmbătă m-a sunat şi era cam pierit la telefon. Aseară, luni, deja se făcuse târziu şi intrasem la idei. Până la urmă, destul de târziu, a sunat. I-am spus că mi-a dat emoţii şi pentru prima dată l-am auzit râzând. Se pare că pentru moment mi-a reuşit şmecheria şi, în această seară, a avut loc lansarea.

            Cu siguranţă suntem în faţa unui tip consecvent. Pesimist, disperat, zdrobit de soartă, Virgil Andronescu este un poet modelat de prezentul dezolant, lipsit de orizont. Virgil nu cochetează cu ideea de sinucidere doar în volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”  ci şi în viaţa de zi cu zi. Astfel, pentru prezentarea cărţii sale, logic ar fi fost să apeleze la un poet, şi Brăila are destui, dar el m-a contactat pe mine. Cu siguranţă este o greşeală, mi-am zis, şi i-am spus franc: este o alegere catastrofală, Virgil, un gest sinucigaş, eu scriu romane de acţiune, poliţiste, pamflet, proză umoristică: nu ştiu dacă o să iasă bine!

           Să scrii poezie este destul de obişnuit dar, să publici poezie mi se pare un act de mare curaj ori poate de inconştienţă. Pentru că atunci când scrii un roman este simplu: te susţin personajele puternice, bine conturate, seduci cititorul cu umorul sau cu ingeniozitatea intrigii. In cazul poeziei este vorba de altceva mult mai subtil şi mult mai serios: trebuie să ai luciditatea să renunţi la balast şi să păstrezi doar crâmpeiele de genialitate. Altfel, poezia poate fi ca un fel de supă în care gospodina a aruncat paste făinoase în formă de alfabet: de câte ori bagi lingura în strachină mai scoţi nişte litere din care încropeşti o strofă.

          Ca o formă de umilinţă, Virgil Andronescu adesea nici nu pune titluri poeziilor sale sau în loc de titlu foloseşte un fragment amplu din dispozitivul poeziei. Probabil că, dacă ar fi citit măcar titlurile cărţilor mele: Dumnezeu era-n vacanţă, Despre sex în gura mare… sau titluri de capitole: Pisica cu clopoţei prinde şoricei surzi, Înşeală-ţi bărbatul dar nu te spovedi… opţiunea lui ar fi fost alta.

           În sfârşit, alegerea a fost a lui de bună voie şi nesilit de nimeni!

Chiar dacă nu şi-a asumat riscul în cunoştinţă de cauză  … zarurile au fost aruncate!

           Revenind la volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele” nu vă voi spune dacă este o carte bună sau nu! Pentru aceasta sunt plătiţi nişte domni ce pot fi uneori destul de nesuferiţi. Este cam ciudat pentru mine, care în acest moment scriu un roman poliţist să vă ofer nişte chei pentru poezie dar încerc să vă ofer măcar un … şperaclu. 

           Pentru cei mai mulţi dintre noi, semnele de punctuaţie generează nişte raporturi logice. Eu sunt profesoară de matematică şi nu-mi pot închipui un calcul algebric fără + sau -. Dar Virgil Andronescu îşi trăieşte coşmarul indiferent la logică, astfel că, în încercarea obsesivă de a tangenta esenţialul, prea rar apelează la semne de punctuaţie şi atunci când o face utilizează doar punctul ori semnul exclamării. Departe de a spune că el a inventat America. În 1912, Apollinaire recurge la un act de curaj prin decizia de a suprima toate semnele de punctuaţie în poezie, astfel că poeţii din secolul al XX-lea utilizează frecvent acest procedeu. Astfel, forma materială devine la fel de importantă ca şi ideea, conţinutul. Alain Vaillant, în Poezia. Iniţiere în metodele de analiză a textelor poetice, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1998, ne semnalează că Michel Riffaterre a propus să numim semnificanţă acea putere specifică, graţie căreia totul, în poezie, semnifică: cuvintele, blancurile, imaginile, sonorităţile; dar şi formatul, tipografierea, punctuaţia etc.  

           Versurile alternează cu grafica şi pentru cei mai puţin acomodaţi cu acest stil de poezie deschisă desenele pot juca rolul unei interfeţe. La prima vedere pare că priveşti la nişte planşe de biologie moleculară: amibe, parameci, spirale ADN, reprezentări macroscopice ale celulelor, fibre de muşchi, spermatozoizi, utere sau scroturi. La o privire mai atentă constaţi că paramecii sunt de fapt oameni surprinşi într-o înlănţuire disperată. Pe unele planşe sunt sirene prizoniere între filele cărţilor, pe altele ai impresia că sunt reprezentaţi gini din poveştile arabe. Pe cele mai multe oamenii sunt reprezentaţi stilizat, prizonieri în frunze de irişi. Oameni în zbor, mitul Androginului, elemente brâncuşiene sau de Kama-Sutra… Probabil că este o tehnică de simplificare, o tentaţie a esenţialului. Irişii revin obsesiv în majoritatea poeziilor. Grafica este chiar mai consistentă şi mai consecventă decât poezia. Se pare că tânăra graficiană, care-i cunoaşte bine zbaterile şi nefericirile poetului a realizat planşele după ce a citit poeziile. Pentru volumul următor, sugerez ca poeziile să fie scrise ulterior graficii. Poate tristeţea patologică şi încrâncenarea lui Virgil se vor dilua în formele fluide ale desenelor şi va ajunge la un volum scânteietor de versuri de dragoste. Pentru că dincolo de lipsurile apăsătoare, acutizate de criza financiară, se pare că dragostea neîmplinită şi fascinaţia cuplului întreţin cu succes disperarea poetului.

           Versurile sunt amplificate prin lungi enumerări dar şi prin repetiţii ce conturează un univers obsesiv: cutremure albe, irişi, femei frumoase, neologisme introduse brutal în context cu intenţia clară de a frapa. Nu este o noutate şi trebuie să recunoaştem,la un moment dat, unora chiar le-a reuşit figura… De pildă, lui Cărtărescu…

Dacă


Dacă

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;  
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;  
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi – Continuă lectura